Sidonia Drăgușanu: Jurnalul Aurorei Serafim

Sidonia Drăgușanu este o scriitoare și jurnalistă româncă recunoscută pentru cele patru romane ale sale publicate în perioada ’40-’60. Pentru naturalețea prozei ei și vigoarea cu care dă viață unor personaje atemporale, numele său ar trebui să apară în biblioteca oricărui român. Într-o țară dominată de cenzură și restricții, Sidonia Drăgușanu a reușit să-și facă un nume debutând în presă în anul 1933 și furând inimile iubitorilor de beletristică cu romanul Într-o gară mică, intitulat de Editura Cugetarea„cel mai frumos roman de adolescență”, doar un an mai târziu.

Anul acesta se împlinesc 110 ani de când a venit pe lume strălucita autoare. Și ce în ce mod mai frumos putea fi sărbătorită această dată decât cu reeditarea a trei din operele sale: Doamna cu ochelari negri, Într-o gară mică și Jurnalul Aurorei Serafim – subiectul acestei recenzii.

O aproape sfântă prietenă cu o femeie de moravuri ușoare

Numele de familie i se potrivește ca o mănușă Aurorei Serafim, o tânără cu începuturi modeste și cu prejudecăți desprinse parcă din cărți bisericești. Ea a iubit. O dată și i-a ajuns. Și asta pentru că nu poate iubi decât cu toată ființa indiferent de calitatea bărbatului de lângă ea, chiar și cu riscul de a se topi sub privirile fierbinți de gelozie ale acestuia. Ștefan îl cheamă pe cel care a așternut o umbră peste sufletulul Aurorei; El e cel care-i apare tinerei în toate umbrele de pe stradă și tot al lui e glasul de cealaltă parte a firului unui telefon care întârzie să sune. Dar nu-i nimic, pentru că Aurora e femeia martir care ar putea ierta orice și primi înapoi oricând, cu brațele deschise pe omul care n-a știut s-o prețuiască decât în modul său bolnav de a gândi.

Pe de altă parte, în comparație cu iubirile false și înșelătoare ale prietenei sale Lavinia, dragostea Aurorei pentru Ștefan e pură și nevinovată. Și deși n-o spune niciodată, Aurora consideră nobil felul ei de a se dărui cu totul și cu totul unui bărbat, spre diferență de frumoasa tovarășă care nu uită vreodată să-și păstreze o parte din amor și pentru sine.

O femeie nu poate trăi și pentru alții și pentru ea însăși în același timp. Sau cel puțin așa le înfățișează Sidonia pe cele două personaje ale sale. O femeie ori este altruistă și își sacrifică întreaga viață pentru aproapele, ori nu renunță la nimic și calcă pe cadavre dacă doar așa își poate atinge scopul.

Aurora este cea dintâi variantă a femeii. După un eșec lamentabil în dragoste și un refuz umilitor din partea celui căreia se hotărâse să-și închine viața, ea se hotărăște să ducă o existență celibatară crescând copii altora.

Lavinia este întruchiparea celei de-a doua. Pentru tânăradesprinsă parcă dintr-un roman deF. Scott Fitzgerald, munca este înjositoare, iar căsătoriile nu sunt decât împrumuturi ale propriului corp pe termen scurt în schimbul unor merite financiare.

Dar mentalitatea nu s-a schimbat prea mult nici astăzi. Acum, ca și pe vremea Laviniei și Aurorei, mai degrabă poți condamna o femeie care trăiește pentru propriile pofte, decât una care se topește de vie pentru un bărbat care n-o merită.

Un roman care știe să se poarte cu cititorii

Jurnalul Aurorei Serafim te aruncă direct în viața personajelor. Din prima pagină, Liviu Runcan, un inginer văduv apropiindu-se de vârsta mijlocie, cu agresivitate parcă, încearcă s-o convingă pe Aurora de cât va avea de furcă cu cei doi gemeni ai săi. Aurora însă, nu se teme și stăpână pe metodele sale pedagogice dobândite în anii săi de educatoare la un cămin de zi din București, îi ține piept și parcă-i spune: provoacă-mă!

În același timp, când vine vorba de viața personală, Aurorei îi este mult mai greu să se adune și să facă curățenie, strângând cu dinții de fărâmiturile din trecut. Ea simte o îndatorire aproape religioasă față de Lavinia, madama care din interes i-a fost cândva singura prietenă și care apare în viața Aurorei tocmai atunci când apele par să se fi liniștit.

Lavinia o vizitează pe Aurora pe nepusă masă mutându-se la ea și impregnându-i casa cu parfum puternic așa cum doar o femeie fatală știe să aleagă. Proaspăt divorțată, ea părăsește Clujul și se mută temporar la Aurora, în București, până își aranjează șederea la una dintre rude.

Cu prea puțin tact și diplomație, venirea Laviniei o amărăște pe Aurora deoarece aceasta îi aduce mereu aminte de dragostea pierdută pentru Ștefan. Pe cel de care era îndrăgostită nu l-a mai văzut de la despărțire încoace. Dar imaginea lui i-a fost mereu împrospătată de Lavinia care a ținut cu tot dinadinsul să-i mărturisească Aurorei faptul că a împărțit cu el trei nopți de dragoste înflăcărată.

De ce nu o alungă Aurora, și cum poate s-o mai suporte pe cea care fără rușine i-a ocupat locul în patul iubitului, este o întrebare care atârnă deasupra personajului până ce acesta își va așterne și ultima zi de nefericire în jurnal. Autoarea însă, nu-și obligă eroina să se destăinuie și lasă ca fiecare secret din paginile cărții să nu iasă la iveală decât la timpul potrivit.

Dar să ne întoarcem la viața de dascăl a Aurorei și la telentul său înnăscut de a șlefui caracterele celor tineri. Faptul că puii de om o ascultă și o îndrăgesc se datorează felului blând, dar ferm de a se purta al Aurorei cu copii. Ea chiar dacă nu are experiență la relațiile cu adulții, în jocul copiilor se descurcă de minune. Pe Noni și Duțu, cei doi fii ai inginerului Runcan îi aduce la școală; Lui Dinu cel visător îi recunoaște talentul înăscut de povestitor; Pe Gheorghiță îl face ascultător doar din privire și cuvinte; Iar pentru Nina, fetița uitată de toți și de toate, o ia sub aripa protectoare dându-i o nouă șansă la viață.

Pe cei de vârsta ei însă, Aurora nu-i înțelege. Cu admirație privește orice moft și joc de scenă al dramaticei Lavinia nutrind pentru aceasta un respect profund; Pe inginerul Runcan nici măcar nu-l percepe ca pe un bărbat adevărat, iar micile lui tentative de afirmare trec prin fața ochilor ei ca pe sub pupilele unui bolnav de cataractă; Iar pe doctorul Horia îl refuză înainte să-și fi permis să-l iubească.

Personaje statornice și nemuritoare

„În țara asta și hazardul e meschin și șansa e jalnică” acuză Lavinia România pentru tot ce ar fi putut realiza în viață și nu a făcut. Dar eu sunt de părere că în orice timp și epocă ar fi trăit cele două femei, destinul lor n-ar fi cu mult diferit. În contrast cu firea blajină și supusă a Aurorei, cu caracterul său egoist și pervertit, Lavinia n-ar fi avut nici acum mai mulți sau mai puțini admiratori. Iar atitudinea Aurorei n-ar fi nici azi socotită un păcat chiar dacă se jertfește pe sine de dragul unei cauze pierdute. Așa au fost și vor fi femeile și caracterul lor precum și judecata celorlalți nu se vor schimba sub nicio guvernare politică.

Am savurat Jurnalul Aurorei Serafim percepându-l ca pe un roman mereu de actualitate. Cu excepția câtorva referiri la ținutele vestimentare, la tramvaiele care constituiau pricipalul mijloc de transport al bucureștenilor, la locuri populare din acele vremuri și la mobila puțin altfel decât o știm noi azi, acțiunea s-ar fi putut întâmpla și în perioada socilaistă, și înaintea ei, și cândva în anii ce au urmat după.

Bineînțeles, mai sunt și fragmentele scrise de Direcția Generală a Presei și Tipărituilor, organism înființat cu scopul de a cenzura scrierile românești din 1949 și până în 1977, pe care le-ai simți nelalocul lor chiar și dacă nu ar fi subliniate. Dar ele, prin caracterul lor forțat solemn și nuanța autoritară cu care dau exemplu de așa da și așa nu, se desprind și plutesc undeva deasupra acțiunii în bule de text care n-au nicio legătură cu romanul. De aceea, față de ele îmi rezerv dreptul de a nu le lua în considerație la recenzia acestei cărți și a continua cu îndârjire să suțin că Jurnalul Aurorei Serafim este un roman în care epoca e alta, dar oamenii sunt aceeași.

Un roman despre dualitate, vise, copii și viață

Jurnalul Aurorei Serafim, deși la prima vedere pare o colecție de frânturi din existența efemeră a unei femei cuminți, el este o analiză amplă cu privire la dualitatea firii umane; o antiteză între două persoane din care una visează să aibă tot, fără a avea de fapt nimic și una care obține tot tocmai atunci când nu-și mai dorește nimic.

Pe plan secund, după motivul celor două femei, se află și condiția copiilor în cadrul familiei. Profilele puilor de om proveniți din diferite medii sociale sunt frumos conturate și parcă prind viață alergând și jucându-se în căminul de zi unde Aurora este educatoare.

Este fără îndoială un roman desprins dintr-o viață. Și chiar dacă nu tocmai din cea a autoarei, puțin câte puțin din ale noastre, fiecare. Cu toții cunoaștem o femeie fatală; L-am întâlnit și pe masculul gelos; Am auzit și de soțul văduv legat de o amintire; L-am văzut în treacăt pe tânărul care aleargă după o femeie cu inima rănită; Și o știm și pe ea, martira care s-ar sacrifica oricând pentru o cauză nobilă, a altuia.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep:

・Books