Copil fiind, am cunoscut la un moment dat o figură masculină care mi-a rămas întipărită în minte. Aveam cinci sau șase ani când a venit pe la noi fratele tatălui și a stat câteva zile. Nu știu dacă-l mai văzusem până atunci pentru că nu am amintiri mai vechi cu el și nici nu ne-am mai întâlnit mult timp după. Dar din șederea lui au fost totuși două momente pe care nu le voi uita niciodată.

Despre marile lucruri mici

Unchiului meu îi plăcea să deseneze. Într-una din zile, ieșind toți trei în parc, eu cu el și cu tata, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum a luat de pe jos o bucată albă de cretă, a trasat două contururi pe asfalt și după aceea m-a întrebat: „Onuța, știi cine sunt ăștia?” Normal că știam! Erau Fred și Barney, două personaje pe care nu le-am suferit vreodată, dar care, acolo, alb pe gri, mi s-au părut infinit mai simpatice și mai vioaie decât așa cum le știam de la televizor.

Al doilea lucru pe care mi-l amintesc despre unchiul meu sunt niște… plopi. Fuma și o bună parte din timpul în care a stat la noi și-a petrecut-o pe balcon. Dar nu oricum, ci privind mereu parcul și schițându-l pe o coală de hârtie. Cred că nu a reușit să termine vreodată acea schiță. Dar știu că desenase plopii și ca personajele din desenele animate și ei păreau desprinși parcă din realitate. Erau niște plopi înalți, falnici, văzuți de departe și nu doar trei crengi și două frunze cum i-ar fi batjocorit mâna mea de copil. În viziunea mea, așa trebuia să arate niște plopi de adult.

Indiferent de circumstanțe, artiștii pot să creeze

Unchiul meu, Ionel Constantin, s-a mutat în Italia în urmă cu 18 ani. După ce a locuit în mai multe orașe, s-a căsătorit și s-a așezat la casa lui. Dar în interes de serviciu, când lucrează, stă la 300 de kilometri depărtare de casă, în Voghera, Lombardia. De aceea, nebunia dezlănțuită în martie l-a prins departe de familie, în locuința sa închiriată.

Am vorbit cu tata și știind că unchiul este în Italia, l-am întrebat dacă ține legătura cu el și e bine. Iar spre surprinderea mea, tata a început să-mi povestească despre fratele său care, ca să-și găsească ocupație pe perioada izolării, pictează și nu oriunde, ci pe pereții casei închiriate.

Fresce cu subînțeles

„E rău de tot, Onuța…” mi-a spus unchiul meu când l-am sunat și l-am întrebat despre ce se petrece în Lombardia și într-un fel, mi-am dat seama de asta și din natura frescelor pe care le pictează. Pe un perete îngust, luminat din lateral de o ferestruică, Sfântul Gheorghe călare pe un cal alb ucide balaurul; Și dintr-un alt ungher, un înger cu chip blând, cu dreapta binecuvântează, iar cu stânga cheamă la el.

Iar cele doi protectori nu sunt tot! În peretele de lângă pat pare că s-a deschis o poartă către o lume mai bună; Iar între un interfon și o pendulă, a apărut o scobitură în care dintr-o vază mică și robustă ies trei capete de floarea soarelui.

La vederea lucrărilor, proprietarul casei a fost foarte încântat de noile sale opere de artă și nu numai că a spus că n-are de gând să le acopere, ba chiar l-a încurajat pe unchiul meu să meargă mai departe. Mai în glumă, mai în serios, în ritmul acesta, undeva în Voghera, orașul natal al marelui designer Valentino Gavarani, o locuință obișnuită începe să semene din ce în ce mai mult cu Capela Sistină.

Artă în vreme de război

Trăim o catastrofă mondială pe care niciunul din noi nu și-o putea imagina cu doar câteva luni în urmă. La panica și disperarea pe care le simțim cu toții se adaugă stresul provocat de informațiile false, scrise parcă doar să mai stoarcă o vizualizare. De aceea, când am aflat astăzi despre unchiul meu și arta sa pe care o dăruiește din inimă unei case care nu e a lui, am avut impresia că undeva, departe, licărește o scânteie de speranță.

Unchiul meu a continuat să deseneze și în Italia, în toți acești ani în care nu ne-am mai întâlnit. A pictat biserici, și-a expus operele în galerii de artă, iar ca artist se bucură de multă admirație. Însă picturile sale de pe pereții casei închiriate m-au impresionat mai profund decât orice alte vești. Ce poate fi mai frumos decât să-ți canalizezi energia pentru ceva pozitiv, în mod total dezinteresat, în momente atât de dificile? Pentru mine, gestul a fost unul cu adevărat inspirațional. Și uite așa, pentru a treia oară în viață, un singur om a reușit să-mi marcheze existența și să-mi schimbe modul de a gândi prin… artă.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Izolat în Lombardia îți recomand și:

・Help the artist – o expoziție pop up în România