Natsuo Kirino: Cronica zeiței
Am avut parte de un weekend epuizant cu atâtea proiecte pe care a trebuit să le duc la bun sfârșit încât în pauzele dintre activități ca să nu cad pe loc pradă somnului, am citit și am terminat cartea Cronica Zeiței de autoarea japoneză Natsuo Kirino.
A fost o carte dark, o poveste care m-a ținut cu sufletul la gură, bazată pe motivul genezei în mitologia japoneză și totodată o lectură captivantă care nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum.
Cu secole înaintea zilelor noastre, pe o insulă îndepărtată a Japoniei când aceasta încă mai era cunoscută sub numele de Yamato, trăiau două surori pe nume Kamikuu și Namima. Diferența de vârstă dintre ele era de doar un an și se iubeau una pe cealaltă mai mult ca orice aveau pe lume. Dar odată cu împlinirea vârstei de șase ani, Kamikuu al cărei destin era să ajungă marea preoteasă a insulei, este obligată să-și ia rămas bun de la sora ei și să meargă pe căi separate.
Yin și Yang
Tradiția insulei spunea că pentru buna desfășurare a vieții locuitorilor, trebuiau să existe în permanență două miko – femei slujitoare zeilor – una a luminii și una a întunericului care să se roage în permanență. Era de preferat ca cele două femei să fie surori.
Sora mai mare, începându-și pregătirea de la șase ani, era învățată să devină marea preoteasă – slujitoarea luminii. Rolul ei era să se roage pentru bărbații plecați pe mare la pescuit și să nască copii pentru a putea asigura viitoarele generații de miko.
Sora mai mică, fără niciun fel de pregătire anterioară devenea o miko pe tărâmul morților. Ea slujea în singurătate asigurându-se că cei decedați părăseau cu bine această lume, păzindu-le timp de 29 de zile descompunerea corpurilor pământești lăsate să se degradeze într-o peșteră. Meseria ei începea odată cu moarte predecesoarei și se încheia în momentul în care sora mai mare, miko a luminii, murea și era nevoită să-și ia viața.
O copilărie aproape fericită
În lipsa surorii mai mari care locuia acum cu bunica sa actuala mare preoteasă a insulei învățând tainele religiei insulare, Namima își trăiește copilăria ca orice alt copil de pe insulă. Spre deosebire de ceilalți micuți, ea avea misiunea de a duce mâncare surorii mai mari o dată pe zi, dar în rest, viața ei nu era nimic cu ieșită din comun.
Traiul pe insulă era greu. Pământurile dădeau prea puțin rod, iar cu excepția celor din familii de grad înalt care și ei își duceau viața de pe o zi pe alta, restul mureau de foame. De aceea, Namima privea rolul său de a duce mâncare surorii ca pe o pură ironie. Tânăra Kamikuu aproape că nu se atingea de bucate și pentru că rolul ei pe insulă era unul sfânt, ele trebuiau aruncate în mare fără ca cineva să le guste.
Bărbații care schimbă hotărâri de neclintit
Mult timp Namima își respectă misiunea fără a se abate de la ea, dar când Masahito, băiatul cel mare al celei de-a doua familii care trebuia să dea naștere la miko de pe insulă, îi cere bucatele pentru a-și salva mama de la pieire, aceasta cedează.
Din cauza mamei lui Masahito care nu dădea naștere decât la prunci de parte bărbătească, familia lui era considerată blestemată și exclusă din societate. Mulți din frații mai mici ai lui Masahito muriseră deja, iar pentru a nu-și pierde mama care urma din nou să nască, Masahito o convinge pe Namima să-i dea lui mâncarea.
Nașterea are loc, nou născutul nu supraviețuiește în ciuda eforturilor lui Masahito și Namima, dar pentru că se obișnuiseră deja cu păcatul săvârșit, Namima și Masahito continuă să fure resturile lăsate de Kamikuu și le mănâncă ei.
După o discuție între cele două surori, Namima își dă seama că sora ei mai mare nu era în necunoștință de cauză. Aceasta lăsa intenționat jumătate din bucate pentru ca sora ei mai mică să le poată mânca și nu pieri de foame. De asemenea tot Kamikuu îi spune lui Namima că dacă va trebui cândva să se căsătorească, i-ar plăcea să-și ia de bărbat un soț ca Masahito pe care să-l iubească.
Cu păcatele te obișnuiești ușor
Ani la rândul, părtași la aceeași crimă, Namima și Masahito ajung să petreacă mult timp împreună. La 16 ani cei doi își consumă atracția unul față de celălalt și Namima rămâne grea. Dar nu trece mult timp și lucrurile iau o întorsătură neașteptată.
Moare bunica celor două surori, marea preoteasă și odată cu ea și miko a întunericului în locul căreiea Namima este obligată cu forța să slujească. Temându-se de o viață în singurătate alături de cei morți. Namima plânge și se tănguiește, iar într-o noapte se destăinuie lui Masahito care vine s-o caute.
Văzând disperarea tinerei, Masahito îi propune să fugă împreună. Și astfel, cei doi încalcă încă o dată legea insulei. Alături de copilul nenăscut încă se îmbarcă și pleacă pe ocean. Săptâmâni întregi se lasă purtați de valuri și după ce se naște fiica lor, Yayoi, într-o frumoasă zi cu soare, Masahito îi cuprinde cu palmele-i puterncie gâtul lui Namima, o sugrumă și o aruncă în ocean. Și așa moare Namima.
Viața pe tărâmul subteran al morților
Dându-și sufletul chinuită de întrebări, Namima ajunge pe tărâmul morților unde stăpână era chiar Izanami, prima zeiță de parte femeiască. Conform religiei japoneze shint, aceasta, apărând pe lume împreună cu perechea sa de parte bărbătească, Izanaki, s-a iubit și a născut cu ajutorul lui niște copii minunați, arhipelagul Japoniei și mulți, mulți zei. În momentul în care îl naște însă pe Zeul Focului, acesta o rănește și îi provoacă moartea despărțind-o pe vecie de iubitul ei soț.
Izanaki, iubindu-și la nebunie soția, nu poate accepta pierderea ei și în chip de zeu coboară pe pe tărâmul morților să o găsească. Când o întâlnește însă, aceasta nu mai era frumoasa de care se îndrăgostise, ci un cadavru dușmănos care încearcă să-l aducă și pe el în locul tristeții fără de sfârșit. Dar Izanaki nu se lasă capturat. El reușește să fugă și astupă intrarea către tărâmul morților.
De supărare, Izanami îi strigă din întuneric că îl va pedepsi luând zilnic viața a 1000 de oameni din țara pe care au creat-o împreună. Pentru a asigura echilibrul însă, Izanaki îi promite că se va împreuna cu atât de multe femei încât va da naștere la alte 1500 de suflete zilnic.
Slujnica zeiței
Ajunsă pe tărâmul morților Namima află că dragul său Masahito a ucis-o pentru a-i fura copilul, pe fiica lor Yayoi, a-l duce la familia sa pretinzând că-i este soră și a-și scăpa familia intrată în disgrația societății. Întors pe insulă, el își recapătă rangul, se căsătorește cu Kumikuu și face împreună cu aceasta mulți copii atribuindu-i lui Yayoi rolul de miko a morților în locul mamei sale naturale, Namima.
Cu inima frântă și plină de regrete, Namima nu înțelege de ce a trebuit ca ea și fata ei să fie jertifite și ajunge să-și urască soțul pentru care până nu de mult, și-ar fi dat și viața.
Viața de după moarte
Chiar și odată cu moartea lui Namima povestea se continuă într-un mod natural și firesc, surprinzând cititorul cu fiecare paragraf. Cu toate că are ca temă principală dragostea dintre bărbat și femeie, cartea nu este un roman de iubire. Ce vrea Natsuo Kirino să scoată în evidență sunt de fapt diferențele dintre cele două sexe.
Durerea de a fi trădat de cel pe care îl iubești cu toată ființa este în viziunea lui Natsuo Kirino o durere pe care doar o femeie o poate înțelege. Nimic nu este mai greu ca iubitul să-ți întoarcă spatele și să-și găsească atât de ușor refugiu în brațele altor femei. Despre astfel de diferențe vorbește Cronica zeiței. Și deși este o poveste în care moartea se simte grea și apăsătoare în fiecare colțișor, este totodată un roman care te face să realizezi cât de norocos ești dacă ca om, ființă efemeră, ai reușit totuși să-ți găsești o jumătate adevărată care să fie completă doar cu tine, sau măcar ți-ai acceptat situația și trăiești împăcat cu ea.
IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN
❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep: