Crowdfunding în apărarea literaturii

Crowdfunding în apărarea literaturii

Pe fondul crizei economice, declanșate de pandemia cu noul coronavirus, a apărut și o nouă abordare a promovării editoriale. Un demers curajos este întreprins în acest sens de către Editura Hyperliteratura, care a găsit o soluție de ieșire din criza economică din această perioada. Este vorba de o alternativă de promovare editorială ce are la bază inițiativa strângerii de fonduri susținută cu ajutorul platformei online Sprijină. ro.

„Amantul colivăresei” de Radu Aldulescu

Prin intermediul platformei Sprijină.ro, Editura Hyperliteratura își dorește reeditarea romanului „Amantul colivăresei”, de Radu Aldulescu. Directorul editurii, Andrei Ruse și-a făcut cunoscută pe pagină sa de Facebook intenția de a reedita unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Radu Aldulescu, „Amantul colivăresei”. El a demarat o campanie de crowdfunding prin intermediul unei platforme românești care atrage fonduri de la public pentru sprijinul autorilor români. Pe contul său de Facebook, Andrei Ruse scrie :

În plină criză a pieței de carte, fac nefăcută nu doar de a încerca o campanie de crowdfunding nouă, dar și pentru o reeditare. Mai exact din 1995, pentru a publica o ediție specială, aniversară, a unuia dintre cele mai bune romane românești scrise vreodată (n-am zis-o eu, au zis-o criticii și publicul), „Amantul colivăresei”. Carte care a stat și la baza celebrului film „Terminus Paradis”, al lui Lucian Pintilie.

Nu am făcut niciodată o campanie de crowdfunding pentru o reeditare, pentru un roman care s-a vândut deja în peste 10.000 de exemplare, dar care de ceva timp nu mai există pe piață, însă situația dificilă ne forțează să revenim iar către public. Și eu să mă țin de promisiunea făcută lui Radu Aldulescu, anume lansarea seriei lui de autor cu această reeditare (a doua promisiune, pentru că prima a fost deja îndeplinită, retipărirea romanului „Rezidenți în Casă Visurilor”). În total, ne dorim să strângem 8.500 de lei pentru a da viață acestui proiect. Cine e cu noi?

Opinia autorului despre inițiativa Editurii Hyperliteratura

Crowdfunding în apărarea literaturii

Am vorbit cu Radu Aldulescu și l-am întrebat câteva cuvinte despre acest demers inițiat de Editura Hyperliteratura prin intermediul platformei de crowdfounding sprijină.ro :

„Este ceva inedit pentru noi. Editura Hyperliteratura este o editura mică, a publicat șapte autori români, printre care eu și Octavian Soviany. Campania de crowdfunding inițiată de Editura Hyperliteratura are drept scop strângerea de fonduri și promovarea editioriala. Cu banii obținuți din campanie, se face producția cărțîi. După 12 ani de conveniență amiabilă cu Editura Pollirom, am dat divorț, fiind nemulțumit de lipsa transparenței editoriale.

Am început cu Editura Hyperliteratura, acolo unde am găsit această transparență editorială , acolo unde 25%, 30% din vânzări ii revine autorului. Aici este publicat Octavian Saviany, cel mai bun scriitor român contemporan. În România acestor vremuri, o astfel de inițiativa este o formulă nouă pentru autorul român, care este o specie rară, pe cale de dispariție, și care este total eliminat de instituții culturale, de edituri, de Institutul Cultural Român. De 30 de ani este în cădere literatură națională, iar acest lucru se vede în statutul social al autorilor. În România se citește prea puțînă literatură. Sunt vremuri rele pentru carte și pentru literatură.”, a încheiat scriitorul.

Valoarea romanului „Amantul colivăresei” pentru literatura românească

Romanul “Amantul colivăresei “ de Radu Aldulescu, considerat atât de critici, cât și de public, unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, a apărut inițial în 1995. A fost distins cu Premiul Editorilor din România în 1995, a fost reeditat de două ori (2006, Ed. Cartea Româneasc; 2013, Ed. Polirom), tradus în Franța în 2013 la Éditions des Syrtes. Unul dintre cele mai citite și apreciate române românești, cu peste 15.000 de exemplare vândute. “Amantul colivaresei” a stat la baza filmului “Terminus Paradis”, regizat de Lucian Pintilie în anul 1998, scriitorul Radu Aldulescu fiind co-scenaristul filmului desemnat cu Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia, din 1998 și cu Marele Premiu şi Premiul pentru scenariu al UCIN, din 1999.

Cu ocazia centenarului, cei mai renumiți critici din țară au inclus romanul într-o listă de 100 de cărți de proză în 100 de ani, ce a fost publicată în Revista România Literară.

Este un lucru admirabil ca publicul să poată lua parte la tot acest proces de publicare a cărții, devenind partenerul direct al edituri.

Era crowdfunding-ului : o soluție de finanțare, promovare, și susținere a unor proiecte culturale

Sprijină.ro acoperă, în prezent, 28 de categorii de cauze/proiecte, (antreprenoriat, educație, cultură, sport, mediu, călătorii). Platforma este dedicată atât inițiatorilor cauzelor, cât și celor care doresc să susțînă financiar și moral cauzele sau proiectele de interes.

“Potrivit fondatorilor platformei, această poate fi utilizată, in calitate de inițiator, de către orice persoană juridică, ONG sau persoană fizică, cu condiția să aibă naționalitate română, vârstă de peste 18 ani și idei demne de aplicat. În ceea ce privește susținătorii, aceștia pot fi persoane fizice, companii sau organizații non-profit, din orice colț al lumii. “
(sursă www.csrmedia.ro)

FLAVIA JINGA

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Crowdfunding în apărarea literaturii îți recomand și:

Despre tristețea femeilor frumoase

Haruki Murakami: Uciderea Comandorului – cartea I

Haruki Murakami Uciderea Comandorului - cartea I

Ideile pot să-ți vină pur și simplu. Sau pot să înceapă să sune dintr-un clopoțel la ore stranii din noapte, adânc îngropate în pâmânt, în spatele templelor budiste abandonate. Cel din urmă este cazul cărții Uciderea Comandorului – O idee își face apariția, de Haruki Murakami.

Haruki Murakami Uciderea Comandorului - cartea I

Un roman în care timpul nu stă în calea personajelor

Atunci când scrie, Haruki Murakami spune că se trezește în fiecare zi odată cu răsăritul; lucrează toată dimineața și apoi aleargă pe o distanță de 10 kilometri. La un moment dat, când această practică devine rutină, pentru el scrisul și alergatul devin indivizibile. În contrast cu obiceiurile sale, în ceea ce privește firul narativ, Murakami recunoaște că de multe ori nu știe în ce direcție să îndreaptă poveștile sale. El își înzestrează personajele cu voință proprie și le lasă să facă ce vor, chiar dacă uneori se învârt în cercuri, pentru că oricum au timpul de partea lor.

Un bărbat nenumit care poate fi oricine

Teoria de mai sus se aplică și romanului Uciderea Comandorului. Naratorul, un bărbat de 36 de ani, pe care autorul nu a considerat necesar să-l boteze cu un nume, pleacă din Tokyo într-o călătorie în Nordul Japoniei după ce soția sa Yuzu, îl anunță subit că are pe altcineva și vrea să divorțeze. Vestea îl dă peste cap pe artistul aspirant care își câștiga existența pictând portrete la comandă. Mai mult, îl dezechilibrează în așa măsură încât o primăvară întreagă conduce fără oprire în încercarea de a-și limpezi mințile.

Dar o viață mereu pe drum este scumpă. Și pentru că odată cu plecarea din Tokyo personajul principal al romanului rămâne și fără singura sa sursă de venit, este nevoit să se așeze într-un loc și să ducă o viață cumpătată. Salvarea vine de la un fost prieten de facultate. Acesta îi închiriază casa unde a locuit până nu demult tatăl său, un celebru artist nihonga, aflată în vârful unui munte, în Odawara.

De aici mai departe, protagonistul încearcă să-și pună ordine în viață. Dar cu toate că are la dispoziție tot timpul din lume, planul său este perturbat. Mai întâi, găște în podul casei un tablou misterios, pictat de fostul proprietar, numit Uciderea Comandorului; Apoi, sunetul unui clopoțel care se aude la cele mai mici ore din noapte îi perturbă somnul; De asemenea, un personaj misterios cu părul complet alb intră pe neașteptate în viața lui; Iar la toate acestea se adaugă amintiri tulburătoare cu o partidă de sex violentă, cu o necunoscută pe care a întâlnit-o în lunga sa călătorie.

Suprarealismul în romanul Uciderea Comandorului

Nu este prima oară când într-un roman de-al lui Murakami avem de-a face cu un personaj fără nume. Când vine vorba de protagoniști, se pare că Murakami preferă bărbații de vârstă mijlocie. Multe din personajele sale se află într-un punct de cotitură, atât de rătăciți încât nici nu merită să fie numiți.

Fără îndoială, Uciderea Comandorului este un roman printre cele mai bune scrise de Murakami. Cu toate că a primit și suficiente critici, din punctul meu de vedere, este o operă reprezentativă pentru stilul autorului. Așa că dacă vrei ceva care să-ți deschidă apetitul pentru suprarealismul japonez, începe cu ea.

Pe de altă parte, judecând romanul din perspectiva unui fan înfocat, nu poți să nu observi reciclarea unor motive din lucrările precedente. Ideea care sună noaptea din clopoțel poate fi un membru al grupului de spirite Little People din 1Q84, sau poate face parte chiar din TV People, dintr-o nuvelă mai veche. De asemenea, fântâna secată din Cronica păsării arc se întoarce și aici, numai că sub o altă formă.

A rămas Murakami fără idei suprarealiste? Sau intenționat inserează în romanele sale elemente comune, pentru că a crea senzația că toate personajele trăiesc de fapt în același univers? Un lucru însă este clar! Dacă nu ai mai citit nimic de acest autor și vrei să începi cu ceva bun, poți începe fără regrete cu Uciderea Comandorului. Este o carte suficient de intrigantă să te pună pe jar. Și în același timp, nu duce lipsă de referiri la muzică, stiluri vestimentare și mâncare, lucuri fără de care nu l-ai putea recunoaște pe Murakami în cărțile sale.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut Uciderea Comandorului îți recomand și:

Modă în cărți care nu au legătură cu acest subiect

Octavian Soviany: Cartea răstălmăcirilor

Octavian Soviany: Cartea răstălmăcirilor

Se poate traduce poezia? Răspunsul e: nu! Ceea ce a învățat cineva să simtă vorbind și gândind în limba mamei sale nu poate fi transformat mecanic într-un limbaj străin în care experiențele sufletești sunt cu totul altfel. În schimb, poezia se poate răstălmăci. Acesta este termenul pe care l-am reținut despre traducerea poeziilor din Cartea răstălmăcirilor de Octavian Soviany, un volum de la editura Hyperliteratura, pe care îl păstrez la căpătâi și din care citesc câte o filă ori de câte ori vreau să purced în alte timpuri și pe alte meleaguri.

Poezia și limbile străine în Cartea răstălmăcirilor

Poezia nu poate fi tradusă și din acest motiv poeții sunt cei care păstrează vie și curată limba. Dacă am putea să traducem poezie și să redăm în limbi străine exact ce-a vrut să spună poetul, atunci niciunul dintre noi nu ar mai întâmpina dificultăți în încercarea de a învăța alte graiuri. Dar poezia este cea mai pură formă a unei limbi, însuși sufletul ei, dacă ar fi s-o comparăm cu ceva.

Pe de altă parte, încă un lucru adevărat despre poezie, așa cum spune și Octavian Soviany în introducerea cărții sale, „mai importantă decât fidelitatea este expresivitatea. Nu însă expresivitatea în genere, ci tipul de expresivitate specific poetului pe care te-ai apucat să-l traduci.” Iar în cazul de față, răstălmăcitorul se pricepe foarte bine la a surprinde această expresivitate.

Ca un doctor iscusit, care știe de ce suferi înainte să te examineze, Octavian Soviany descoperă mai întâi acel ceva specific poetului pe care îl traduce, îl scoate afară și reconstruiește poezia în jurul acelui lucru. Astfel, fiecare din cei 45 de clasici răstălmăciți, chiar și în românește, își păstrează expresivitatea și probabil că dacă ar fi scris în dulcele nostru grai strămoșesc, în mare, ar fi ales aceleași cuvinte.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Cartea răstălmăcirilor îți recomand și:

Micul saturnian

Henri Clement Sanson: Istoria familiei Sanson – Șapte generații de executori

H. Sanson: Istoria familiei Sanson - Șapte generații de executori

De când am aflat de lansarea ei și până săptămâna aceasta, când am reușit în sfârșit s-o citesc, Istoria familiei Sanson a fost pentru mine una din cele mai așteptate cărți ale acestui an.  Fragmente din ea, precum și un pasaj întreg despre execuția lui Robert-Francois Damiens, un nebun ucis într-un mod oribil pentru tentativa sa de a-l asasina pe regele Louis al XV-lea, am tot citit și de aceea, știam că această carte nu este genul de lectură pe care o alegi seara, înainte de culcare ca să visezi frumos.

Dar obișnuită încă din copilărie cu povești despre execuții sângeroase, de care nu duci lipsă dacă te-ai născut într-o familie religioasă în care Viețile Sfinților ți se citesc în loc de basme, mai mult decât curiozitatea pentru grotesc, latura istorică, dar și ideea de a descoperi cum stăteau lucrurile, într-o perioadă sumbră a istoriei, din perspectiva unor călăi au fost motivele pentru care cum am aflat de această lucrare, am trecut-o pe lista mea de lecturi.

https://www.vice.com/ro/article/43kzdn/amintirile-ingrozitoare-ale-ultimului-calau-al-frantei

O carte „surprinzător de bine scrisă”

În 1862, ultimul executor din familia Sanson, Henri Clement Sanson, retras din funcție, publică mai multe volume despre istoria familiei sale. De-a lungul a șapte generații Sansonii au servit Franța în calitate de executori, o meserie temută de întreaga societate, dar extrem de necesară pentru punerea în aplicare a legilor, într-o epocă barbară a omenirii.

Cartea de față, este de fapt o selecție amplă a unor texte din primele două volume publicate de H. Sanson, în care traducătorul, Octavian Soviany, a omis intenționat unele capitole, pentru a da lucrării finale dimensiuni rezonabile.

Există două moduri în care poți citi acest volum. Ai libertatea de a începe lectura cu pagina 111, acolo unde povestea încropită din croncile primului Sanson începe să curgă; Sau, dacă ești pasionat de istorie, poți începe cu introducerea din care afli o mulțime de lucruri despre pedepse, dar și contextul legal în care ele trebuiau aplicate. 

Din introducere, două idei care m-au impresionat în mod deosebit sunt următoarele:

  • În secolul al XI-lea în Franța, când valabilitatea contractelor se întemeia doar pe afirmațiile martorilor, exista obiceiul ca în ziua în care se semna un act, tinerii și copiii să fie bătuți aspru pentru ca importanța documentului să le rămână întimpărită în minte;

  • Contrar a ceea ce am putea crede inițial, ghilotina a fost inventată de fapt ca un instrument în avantajul osânditului deoarece reducea la maxim chinurile pe care acesta trebuia să le suporte în momentul decapitării.

Dacă prima parte este plină de termeni judiciari, când ajungi la romanul propriu-zis, te frapează măiestria limbajului. Inițial, am crezut că stilul acestui roman este atât de fascinant datorită traducătorului. Dar după ce am ascultat un interviu radio în care Octavian Soviany afirmă că și în original, Istoria familiei Sansons este o carte surprinzător de bine scrisă, nu pot să nu recunosc talentul scriitoricesc al acestui executor, care sunt convinsă că ar fi putut ajunge departe ca romancier dacă destinul nu i-ar fi hărăzit altă soartă.

Drumul către eșafod

Undeva în filele romanului, autorul spune că amintirea și speranța sunt cele mai de preț daruri pe care omul le-a primit de la Dumnezeu. Din păcate însă, călăii nu pot să se bucure decât de primul cadou. Fiind o meserie care se transmitea din tată în fiu, odată ce te nășteai ca băiat într-o familie de executori, soarta îți era pecetluită. Unii membri ai familiei Sanson au fost obligați de mici să asiste la supliciile condamnațiilor și aproape toți nutreau un dispreț profund față de rolul ce le era atribuit.

Fără excepție, niciunul din Sansonii care au practicat meseria de executor nu era o persoană sadică, însetată de sânge și fiecare, în felul său, își arăta dragostea față de Dumnezeu prin fapte de milostenie. În plus, cu toate că nu puteau să se împotrivească legilor conform cărora erau obligați să-și ducă până la capăt misiunea, când aveau ocazia, făceau tot posibilul pentru a reduce chinurile osânditului.

Primul Sanson călău își capătă rolul în urma unor circumstanțe nefavorabile, acționând nesăbuit în numele dragostei. Dar dacă a încălcat cu ceva legile lumești prin deciziile sale, se revanșează cu vârf și îndesat acceptându-și soarta și supunându-se cu totul regulilor.

Impresii după lectura cărții Istoria familiei Sanson

Indiferent de scopul lor, execuțiile din Franța, și nu numai, care au avut loc în diferite epoci ale omenirii, vor rămâne ca o pată neagră în istoria noastră, a tuturor. Lăsând la o parte faptul că nu toate erau aplicate pe drept, unii osândiți fiind doar victimele unor mașinațiuni odioase, asemenea atrocități n-ar fi trebuit să le cunoască nicio ființă umană.

Când citești Istoria familiei Sanson, mai mult decât groaza, te cuprinde o mâhnire profundă. Ce înseamnă oare, pentru noi, ca oameni, faptul că la un moment dat, nu foarte departe de zilele noastre, am stat să inventăm legi pentru a ne chinui cu sânge rege semenii și a-i face să sufere până la ultima suflare?

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Istoria familiei Sanson îți recomand și:

Micul saturnian

Octavian Soviany: Micul saturnian

Octavian Soviany: Micul Saturnian

Dintr-o grămăjoară de cărți adunate pe noptieră, care parcă abia așteptau o nenorocire care să-mi împuțineze munca și să mă readucă pe calea cea dreaptă a lucrurilor care contează cu adevărat în viață, mi-a făcut cu ochiul zilele trecute o copertă cu un băiețel îmbujorat și doi ochi căprui, mari și iscoditori. Era Paul-Marie Verlaine, un poet francez care pentru mine de azi înainte va rămâne Micul saturnian sau Sărmanul Lelian, așa cum am descoperit că-i plăcea să fie numit.

Octavian Soviany: Micul Saturnian

Povestea unui poet damnat, născut la finele romantismului

Micul saturnian este povestea ficționalizată a marelui poet francez Paul Verlanine. Cartea, scrisă de Octavian Soviany, a apărut în anul 2019 la editura Hyperliteratura și ilustrează primii 18 ani din viața unuia dintre cei mai apreciați scriitori francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Paul Verlaine a venit pe lume în luna martie a anului 1944, provocând mamei sale cumplite suferințe trupești, ce îi vor fi reproșate tot restul vieții. Dezamăgind apoi așteptările tatălui, ce-și dorea mai degrabă un fiu voinic, care să-i semene la trup, dar și la hotărâre, Lelian, așa cum avea să-și spună mai târziu poetul, poartă povara slăbiciunii fizice, precum și a nevrotismului.

Afinitatea pentru poezie, Lelian o descoperă abia la pubertate. Majoritatea gândurilor din prima copilărie le închină Fecioarei Maria și lui Dumnezeu față de care poartă un profund respect, dar și o nesănătoasă teamă, inspirată mai ales de propria-i mamă ce-l visa încă din pruncie în straie de preot. Gustul rimelor însă, îl prinde ceva mai târziu. Dar odată ce se îmbată cu aroma dulce-amăruie a poeziilor simboliste, nu mai cunoaște cale de întoarcere.

Cum l-am văzut eu pe micul saturnian?

Au fost multe pasaje în care pe sărmanul Lelian l-am confundat cu Oba Yozo al lui Dazai Osamu. Așa cum l-am perceput din această istorioară a copilăriei sale, pe Lelian mi l-am închipuit ca pe un înger blând, chinuit de demonul inadaptabilității a cărui putere este să provoace spaime violente și să te facă să te simți extraterestru. La fel ca Yozo care nu-și găsește alinarea în relația cu cei din jur, ci în artă și alcool, Lelian ajunge să-și otrăvească trupul cu absint, dedicându-se unor poezii care nu-i aduc în timpul vieții nici pace, nici dragoste și nici bogăție. Dar, per ansamblu, Micul saturnian nu este o lectură trisă.

Mai mult de jumătate de carte, Lelian este doar un puști pe care părinții încearcă să-l țină departe de tot ce-i rău. La fel de molcom cum se deșiră și copilăria, acțiunea primelor sute de pagini se petrece lent, povestitorul opintindu-se la fiecare întâmplare și descriind-o cu lux de amănunte.

În primii ani ai existenței, tot ce este nou, te marchează. Și atunci, când focurile Iadului par mai reale ca niciodată, sau când nu înțelegi încă tainele dintre oamenii mari, orice secret despre părinți spus în grabă de un prieten mai copt la minte, orice păcat nespovedit și orice pistrui de pe coapsa fragedă a unei fetițe capătă sensuri mai presus de puterea de înțelegere a firii.

Am simpatizat cu Lelian când încă era inocent. Mi l-am imaginat ca pe un băiețel răsfățat și în același timp neglijat, care mai mult decât atenție, cerșește răspunsuri. Fiind crescut într-o familie catolică în care micile plăceri ale vieții, cu excepția mâncării, erau tratate ca tabuuri, nefiind considerate altceva decât ispite, Lelian este complet străin de realitățile vieții.

Apoi, când a ajuns la adolescență, nu l-am mai simțit atât de aproape de sufletul meu. Dar cu un ochi critic, l-am urmat cum se îndreaptă spre autodistrugere, orbecăind pe străduțele prăfuite ale unui Paris la ora crepusculului și în loc să mai caute sentimente reale, se mulțumește cu dragostea ieftină a prostituatelor, avându-l în inimă pe Baudelaire ca Dumnezeu și pe Banville ca maestru.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Micul saturnian, îți recomand și:

Repertoarul amorului