Kazuo Ishiguro: Rămășițele zilei
Rămășițele zilei este un roman de Kazuo Ishiguro – laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2017, scris în anul 1989 și premiat cu Ordinul Imperiului Britanic.
De când am aflat că scriitorul britanic Kazuo Ishiguro a primit premiul Nobel pentru literatură în adata de 7 decembrie 2017, am căutat ocazia propice pentru a începe să-i citesc întreaga operă literară.
Am mai citit romane de acest autor și în perioada liceului, iar filmul Never Let Me Go regizat după una din scrierile lui este unul din preferatele mele. Dar recunosc că nu l-am citit niciodată ordonat, în liniște, cu un fișier word alături în care să-mi notez părerile. De aceea, când am câștigat anul trecut voucherele Bookfest, două din cărțile cu care m-am întors acasă erau semnate de el.
Când anii de glorie ai carierei s-au dus, când părintii nu mai sunt de mult, când cei cărora ți-ai dedicat viața te-au lăsat în urmă, ce mai rămâne la sfârșitul zilei?
Legat de Rămăşițele zilei, probabil una din cele mai cunoscute opere ale lui Kazuo Ishiguro, am amintiri mai vechi de un deceniu când într-o zi de iarnă am primit-o cadou de la profesoara mea de engleză din liceu. Era o variantă scurtă, într-o engleză simplificată, care deși nu mi-ar fi luat mai mult de câteva ore să o citesc, nu am deschiso niciodată considerând-o incompletă. Titlul însă, m-a bântuit până acum și mă făcea mereu să-mi aduc aminte de un soare apunând într-un oraș acoperit de zăpadă.
Ce rămâne dintr-un om care își dedică întreaga viață carierei?
Rămășițele zilei este povestea unui majordom absolut ai cărui ani de glorie coincid cu perioada celui de-al doilea război mondial. Dedicat trup și suflet meseriei sale, Stevens îl servește orbește pe stăpânul său, lordul Darlington. Cauza pentru care luptă Stevens este una nobilă. Dar încăpățânându-se să urmeze orbește ordinele celui pe care îl slujește, refuză să judece împrejurările în care se află și riscă astfel să piardă chiar și pe singura ființă pe care a iubit-o vreodată.
Prin ochii lui Stevens, lordul Darlington este un om fără cusur. El deține adevărul absolut și fiind stăpân nu trebuie judecat pentru niciuna din faptele sale. Dintr-o perspectivă obiectivă pe de altă parte, prin concedierea a două servitoare din simplul motiv că erau evreice sau episodul în care, într-o zi a anului 1935, îi dă dreptate lui Spencer care vrea să demonstreze că oamenii de rând nu ar trebui să se implice în politică și zilele democrației sunt de mult apuse, dau dovada de un caracter slab, ușor manipulabil și în primul rând periculos prin poziția sa socială influentă.
Dar există munca. Pentru a deveni un majordom de succes, Stevens consideră că “vine desigur o vreme când (majordomul) își încheie căutările și când trebuie să-și spună sieși: Acest stăpân reprezintă pentru mine tot ce este nobil și de admirat. Prin urmare, am să mă dedic slujirii lui.” Astfel, prea ocupat să șteargă de praf tocurile ușii, nu are timp să-și facă griji pentru dretul la vot al cetățenilor de rând sau situația evreilor într-o Europă în prag de război. De asemenea, nu are timp nici s-o privească pe domnișoara Kenton ca pe o femeie. Să înțeleagă din ochii ei că vrea să fie îmbrățișată cu patimă, că nu dă doi bani nici măcar pe demnitate, care în ultimă instanță înseamnă să nu te dezbraci în publicși că pentru ea el este singurul bărbat la care se va gândi cum ar fi fost dacă… toată viața.
De ce este atât de greu să recunoști când iubești?
O persoană pe care o respect mi-a spus odată: cei mai fericiți oameni sunt cei împliniți pe plan familial. Și am stat și să mă gândesc dacă este adevărat sau nu. Apoi, scotocind în memorie, mi-am dat seama că și în cazul meu, nu împlinirile legate de carieră, nici călătoriile pe care le-am făcut singură și nici alte bucurii pe care nu le-am împărțit cu cei dragi nu sunt cele mai vivide amintiri. Ci momentele în care am plâns cu mama, am râs cu frații și mi-am urmat soțul.
Viața ar fi mai simplă dacă am știi să recunoaștem pe loc când și pe cine iubim și de ce sub nicio formă nu trebuie să lăsăm unele persoane să ne scape. Am simțit o durere profundă citind această carte. Te cuprinde un sentiment de nostalgie amestecat cu regret văzând cum Stevens împletește drumurile englezești de țară, cu amintiri din care la sfârșitul zilei nu au rămas decât rămășițe: o lumină galbenă de felinare și tachinarea, cheia căldurii omenești.
IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN
❋ Dacă ți-a plăcut articolul Rămășițele zilei te invit pe blogul nostru: