・Cuvântul Sekentei ar trebui să fie cel puțin la fel de popular ca Hygge

Ai citi despre conceptul danez Hygge? Ți-a plăcut? Înseamnă că s-ar putea să te intereseze și ce înseamnă Sekentei din japoneză, un cuvânt care consider că merită cel puțin la fel de multă popularitate.

Pentru o persoană căsătorită cu un cetățean japonez îmi plac destul de puține lucruri la cultura japoneză. Le vorbesc limba și am ajuns să o înțeleg aproape în aceeași măsură ca româna. Dar nu pot să spun că există vreo artă care să mă fascineze cu adevărat sau măcar un lucru japonez despre care să spun sincer că nu aș renunța pentru nimic în lume cu excepția jrock-ului, un tip de muzică atât de underground încât și majoritatea japonezilor spun că nu le face mare cinste.




Îmi plac pe de altă parte unele aspecte legate de gândirea oamenilor și modul lor de a se comporta în societate. Japonezii pun mare preț pe felul cum sunt văzuți de cei din jur și numesc asta sekentei wo ki ni suru. Iar acest concept se reflectă în deciziile lor de zi cu zi. Pentru majoritatea japonezilor este umilitor să-i deranjeze pe cei din jur și astfel încearcă să atragă cât mai puțină atenție negativă asupra lor.

De exemplu, japonezii nu lasă mizerie. Vorba unui coleg, șofer de autocar, cu care mergeam în excursii: când iei cu tine un grup de japonezi, autocarul e mai curat la sfârșitul turului decât la început. Și chiar dacă a zis-o mai mult în glumă, în mare măsură este adevărat. Mai ales cei în vârstă, cu toate că se cară după ei cu o mulțime de dulciuri și snacksuri, vin și cu punguțe de gunoi unde strâng toate resturile, inclusiv pe cele ale vecinilor.

În Japonia există oameni ai străzii, dar nu cerșetori

Cine crede că într-o țară modernă ca Japonia nu există oameni ai străzii, se înșeală. Sunt destui și îi poți vedea adăpostindu-se la picioarele podurilor peste râuri, mai ales în orașele mari. Dar nu cerșesc.

Nu numai că japonezii nu ajută din milă pe cei care nu muncesc, dar și pentru cei care ar avea nevoie de bunăvoința celor din jur, cerșitul este o mare rușine. Decât să se umilească cerșind, ei preferă să adune gunoaie pe care să le ducă la centre de reciclare și astfel să își câștige existența.

În Japonia am crezut că nu am vecini

Am locuit în diferite locuri în Japonia, dar de fiecare dată aveam impresia că sunt singura ființă din imobil. Nu m-a trezit niciodată vreo bormașină și nici nu am aflat gusturile muzicale ale celor care locuiau lângă mine.

În București pe de altă parte…

  • Vecinii de sus tot sparg pereți de patru ani în special în zilele libere când ar trebui să se gândească și la odihna celor din jur;
  • Știu fiecare notă a singurei melodii pe care o asculta la infinit chiriașa care locuiește lângă mine;
  • Prin peretele de la baie, am luat la cunoștință faptul că vecinul și-a făcut (probabil) propriul studio muzical;
  • Și n-am putut să nu remarc nici că undeva în bloc cineva are o școală de canto în care predă o succesiune de doar 4 note acompaniate de diferite instrumente muzicale.

De ce? De ce atâta zgomot la români?




Kakusu bunka este mult, dar puțină discreție nu ar strica nici aici

Mulți bărbați români trebuie să slăbească. De ce știu asta? Pentru că așa se vede când îi surprind la bustul gol ieșind pe balcon sau când se afișează vara prin parcuri. Cu toate că sincer nu îmi pasă de indicele masei lor corporale, expunându-se în acest fel, mă obligă să-i privesc dezbrăcați.

Industria modei s-a dezvoltat atât de mult în Japonia din cauza complexelor pe care le au oamenii în legătură cu corpul lor. Mulți dintre japonezi nu sunt mulțumiți de felul cum arată și încearcă să-și corecteze “defectele” cu haine. Multe, multe haine. Și în cazul multora această atitudine este absolut exagerată. Dar o prefer față de cea a bucureștenilor care se bronzează vara în parc și mi-e mie rușine de rușinea lor.

Cum e să mergi pe stradă fără să-ți fie frică de răhăței?

Știi de ce românii, în special bucureștenii sunt atât de cocoșați? Pentru că trebuie să se uite pe unde merg de grija răhățeilor. Nici eu nu aș fi în stare să curăț după un câine. Îmi place să mă joc cu ei, să-i mângâi, să-i smotocesc, dar totul până la a strânge în urma lor. Și atunci ce fac? Simplu! Nu îmi iau câine pentru că nu iubesc animalele într-atât încât să mă dedic lor.

În Japonia am reușit în sfârșit să mă îndrept de spate. Lipsa răhățeilor pe străzile de acolo este tot o manifestare a grijei pe care japonezii o poartă semenilor, dar și animalelor. Dar m-am cocoșat la loc când m-am întors aici ieșind de câteva ori în fața blocului…

Ce înseamnă sekentei wo ki ni suru?

Sekentei wo ki ni suru înseamnă respect. Înseamnă să-ți pese de ce zice lumea, dar într-un sens bun. Să nu vrei să fii arătat cu degetul. Să nu cerșești dacă ești capabil de muncă; Să nu faci gălăgie, iar dăcă chiar e necesar să creezi haos zi de zi cu zgomotul tău, să-ți ceri măcar scuze; Să nu mă obligi să mă uit la tine dezbrăcat; Să nu-ți iei câine pentru a mina strada cu răhăței. Doar atât! Sunt doar câteva lucruri de bun-simț pe care dacă le-am respecta cu toții, am avansa cel puțin 100 de ani.




De când am început să studiez japoneză am admirat această capacitate a japonezilor de a înțelege lumea și nevoile celor din jur. Una din primele expresii pe care am învățat-o și mi-a provocat un mini șoc cultural a fost: Kuuki wo yomu. S-ar traduce prin “a citi aerul” și înseamnă să-ți dai seama de felul cum trebuie să acționezi față de cei din jur doar din atmosfera creată între tine și ei. Atât de mult își doresc japonezii să nu deranjeze.

Pe de altă parte, ceea ce ei numesc seken și noi “lume” îi pune uneori chiar și pe japonezi în dificultate. La un moment dat simți o oarecare presiune să te gândești mereu la felul cum ești privit. Și atunci, se întâmplă lucruri ca cele redate de Dazai Osamu, într-una din cele mai mari opere literare japoneze create vreodată: Ningen Shikkaku, tradusă în engleză ca No Longer Human.

 

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Sekentei te invit pe blogul nostru:

Blog pickandkeep



・Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Cum este dragostea în nuvelele japoneze? Profundă, dar secretă; Un fenomen rar, dar mai presus decât viața, moartea și valurile.

Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Nu îmi amintesc bine când am cumpărat cărticica Dragostea, moartea și valurile de Yasushi Inoue. Dar sigur a fost cândva în primii ani de liceu când mă îndrăgostisem de tot ce era japonez. Cumpărând-o la reducere dintr-o librărie Humanitas, am citit-o în doar câteva ore. Și apoi, am visat cu ochii deschiși la ziua când voi avea destul încât să-mi permit oricâte cărți pot să citesc.

De aceea și acum când mă uit la biblioteca mamei, mă apucă un dor nesfârșit și o nostalgie fără margini când mă gândesc că erau vremuri când încă se găseau prea puține cărți de scriitori japonezi și oricum nici așa nu aveam destui bani să le citesc pe toate. Dar nu era rău. Ci faptul că nu obțineam pe loc ce îmi doream m-a făcut să învăț ce înseamnă răbdarea și cum să le prețuiesc mai mult pe fiecare dintre ele.




Trei povești de dragoste tipic japoneze

Dragostea, moartea și valurile este o culegere de trei povești de dragoste ce împărtășesc același splendid cadru japonez:

  • Aniversarea căsătoriei;
  • Grădina de piatră;
  • Dragostea, moartea și valurile.

Aniversarea căsătoriei

Trecând un timp de la moartea soției, un bărbat încă tânăr rememorează singura excursie alături de partenera sa de viață. În viața de cuplu au trăit într-o sărăcie lucie și singurul lucru care i-a ținut pe linia de plutire a fost zgârcenia – trăsătura comună de caracter pe care o împărtășeau.

Bărbatul nu și-o amintește pe fosta soție ca pe o femeie frumoasă. Iar unul din puținele lucruri pentru care aceasta ieșea în evidență era cumpătarea dusă la extrem. Și tot pentru cumpătarea ei era criticată și batjocorită de toți cei din jur. Nu are însă prea multe alte amintiri deoarece lipsurile nu le-au permis să-și construiască o istorie a lor, cu o singură excepție.

Viața le-a oferit o unică șansă și astfel, câștigând datorită unui depozit la bancă o sumă modestă de bani, cei doi au pleacă într-o scurtă excurise împreună. Însă chiar și această escapadă are loc sub semnul zgârceniei și rememorând experiența, bărbatul văduv are parte de o revelație.




Grădina de piatră

Un bărbat înstărit proaspăt căsătorit cu o femeie tânără, de o frumusețe rară, vizitează Kyoto în luna lor de miere. Înainte de întoarcerea acasă, în ultima zi a șederii în fosta capitală, el se hotărăște să-și ducă mireasa la Ryoan-ji, un templu renumit pentru superba sa grădină de piatră, care i-a marcat anii tinereții cu o dramă în dragoste.

Ajunși la templu el rememorează fiecare clipă din copilăria sa de mult apusă. Iar la final se hotărăște să lase în urmă trecutul și să se concentreze pe viitor. Dar așa cum mulți ani înainte de căsătorie l-a schimbat pe el grădina de piatră când era tânăr, la fel își lasă amprenta și asupra sufletului gingașei mirese.


Dragostea, moartea și valurile

Reușind să piardă o bună parte din imensa avere moștenită din familie, un tânăr se hotărăște să se sinucidă deoarece orice întreprinde pare să fie sortit eșecului. Dar nedorind să cauzeze neplăceri, își alege să-și ia rămas bun de la lume într-un loc unde valurile se izbesc cu putere de stâncile de la țărm, iar trupul i-ar fi purtat de ocean astfel încât să nu lase nimic în urma sa.

Ca ultimă dorință, tânărul nu-și dorește decât să termine un roman pe care nu a avut niciodată timp să-l citească și apoi să-și ia adio abandonându-se valurilor. Dar o apariție neobișnuită la hotelul unde își petrece ultimele zile îl face să-și amâne planurile.




Un alt fel de povești de dragoste

Când iubesc, japonezii sunt altfel. Nici mai buni, nici mai răi. Ci altfel decât occidentalii. Un lucru e clar, nu poți generaliza. Dar în majoritatea poveștilor de dragoste din literatura clasică japoneză atât femeile cât și bărbații mai întâi gândesc, apoi fac și abia la sfârșit vorbesc. Un ciclu cu totul și cu totul nou pentru concepția occidentală.

Pe mine m-a fermecat întotdeauna subiectul dragostei în romanele japoneze și deși nu știu dacă aș putea să stau lângă un barbat care să nu-mi spună mereu că mă iubește, cel puțin ca povești, idilele japoneze mi se par pur și simplu încântătoare.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Dragostea, moartea și valurile te invit pe blogul nostru:

Blog pickandkeep



・People I Pick #9: Interviu cu Tettyo Saito critic de film și scriitor

People I Pick #9: Interviu cu Tettyo Saito critic de film și scriitor

Cel de-al nouălea interviu de lapickandkeep este unul cu totul și cu totul deosebit datorită lui Tettyo Saito care de bună voie și nesilit de nimeni a acceptat să fie tras de limbă și luat la întrebări despre pasiunile și aspirațiile sale. Cum l-am cunoscut pe Tettyo? Ca pe mulți alți oameni cool din viața mea, pe Facebook, printr-o postare în care spunea că scrie în română nuvele despre adevărata față a Japoniei.

Mi s-a părut foarte original ca un japonez să scrie în limba română povești inspirate din realitate despre propria țară, mai ales pentru că subiectele abordate nu sunt cele promovate în general. Tettyo vorbește deschis despre lucruri taboo pe care mulți alții nu numai că evită să le pomenească, dar n-ar recunoaște nici în ruptul capului că există și în Japonia.

Și așa am ajuns să citesc Komorebi 木漏れ日o nuvelă semnată de Tettyo despre care am scris apoi și pe acest blog și care m-a luat prin surprindere prin sinceritatea ei, dar și imaginile vivide pe care îți este ușor să le vizualizezi citid textul. Dar să ne întoarcem la interviu și să-i dăm voie lui Tettyo să ne spună el de ce a ales această direcție și nu în ultimul rând, de ce tocmai limba română?

1. Eu am aflat deja cum te cheamă, dar ai putea să te prezinți și pentru cititorii mei?

Mă numesc Tettyo Saito. Îmi pare bine de cunoștința! Sunt japonez și lucrez în Japonia ca critic de film. Dar, în același timp, scriu povești în limba română.

2. Ce îți place la România și cum ai intrat în contact cu această țară?

În întrebarea anterioară, am menționat că scriu povești în limba română. Într-o zi am văzut un film românesc, „Polițist, Adjectiv”, al lui Corneliu Porumboiu și am fost surprins de cât de minunat a fost. De atunci, am început să văd mai multe filme românește și m-am gândit că, dacă pot înțelegi limba, pot înțelege și cultura mai adânc. Așadar am încept să studiez româna. Și după 5 ani, visul meu s-a împlinit, am reușit să devin scriitor în România!

Hm, îmi place România foarte mult. Literatura, muzica, mâncarea, Bucureștiul… dar, mai ales filmul! Filmul românesc este cel mai extraordinar din lume. Sunt mereu uimit de realismul intens, umorul negru și critica ascuțită despre țara în care locuiesc personajele. De exemplu, „Balanța” al lui Lucian Pintilie, „Aurora” al lui Cristi Puiu, „Inimi cicatrizate” al lui Radu Jude etc. Recent, am văzut „Ivana cea groaznică” al lui Ivana Mladenović. Este mișto!

3. Acum îți voi da o provocare mai ciudată. Descrie-te folosind un fel de mâncare, un roman și o melodie.

・Mâncare: Pasta aglio, olio e peperoncino
・Roman: Thomas Bernhard „Auslöschung”
・Melodie: Angel Olsen „High Five”

4. Când ai început să scrii și ce te-a determinat să scrii?

Poate când eram la universitate. La început, când eram la liceu, am citit multe romane în bibliotecile japoneze sau străine. Atunci, am încept să studiez literatura japoneză la universitate și să scriu un fel de nuvelă. Dar, la început, asta era doar o parodie pentru literatura pe care am citit-o. De exemplu, Souseki Natsume, Ougai Mori și Ryuunoske Akutagawa.

Dar într-o zi, m-am întâlnit cu scriitorul numit Mitsuharu Inoue. El a descris speranța și deznădejdea în lume în mod minunat, ca nimeni altul. Afectat foarte adânc de el, am scris o povestire numită „Ulei târâtor”. Este despre un tată care își caută fiul dispărut. Mă gândesc că aceasta este prima poveste pe care o pot numi lucrarea mea „reală”, nu „un fel de”. Adică, Mitsuharu Inoue m-a condus să scriu.

5. Care este prima nuvelă sau orice altă lucrare pe care ai scris-o vreodată?

Ou, întrebare grea! Înainte de „Ulei târâtor” din răspunsul anterior, am scris multe, multe povestiri foarte rele. Dar, prima nuvelă… am uitat titlul său, dar parcă era despre un om care și-a pierdut soția. Am folosit cuvinte sau Kanji-uri foarte dificile, pentru că m-am gândit că era”literatură”. Dar rezultatul este… doar gunoi!




6. Care sunt temele pe care le abordezi în general?

În povestea mea, vreau să scriu despre Japonia contenporană, mai ales partea întunecată a Japoniei după anii 2010. Pentru că, în România, aproape de toată literatura japoneză contenporană după anii 2010 nu este publicată. Există un vid mare despre Japonia în România. Și poate românii ating cultura Japoniei prin manga sau anime, dar, în acest mod, ei pot vedea doar partea bună sau utopică a Japoniei. Mă gândesc că nu este bine. Toată lumea trebuie să știe partea bună și rea a Japoniei.

De exemplu, povestea mea Un japonez ordinar . Am scris asta pentru că, în Japonia, este o problemă să apară alt-right japonez, numit neto-uyo (ネトウヨ). Adică un soț bun, un tată bun și un japonez bun. Dar, în același timp, ei au dezvoltat un rasism intens către strâini, mai ales chinezi și sud-coreeani. Ei scuipă cuvinte abuzive și, uneori, acționează violent. Și, cumva, s-au poreclit „un japonez ordinar” (普通の日本人). Vreau să scriu despre psihologia și violența lor folosind o limba straină, româna.

7. Ce îți place cel mai mult la scris?

Scrierea este o artă pe care o poți face singur, doar singur. În mod liniștit, în mod sublim, să te poți concentra pe această artă. Îmi place să fiu singur, așadar asta se potrivește cu sufletul meu.

8. Ce îți place cel mai puțin la scris?

Când scrii, trebuie să fi singur. Fara Niciun ajutor, niciun suport din partea altcuiva. Ai nevoie să țesi cuvintele, confruntându-te cu propriul tău suflet singur. Eu cred că, dacă nu poți îndura această singuratate, nu poți devini un scriitor.

Adică, ce îmi place cel mai mult și ce îmi place cel mai puțin e același lucru!

9. Ca toți ceilalți, bănuiesc că ai momente în care te simți cu motivația la pământ. Ce faci atunci ca să-ți ridici moralul?

Dorm și recapăt energia. Acum este foarte cald în Japonia pentru că este vară. Așadar este îmi este mult mai confortabil să dorm pe podeaua rece.

10. Dacă nu scriai, pe ce alt drum crezi că ai fi apucat în viață?

De fapt, am vrut să fiu regizor. Dar așa cum am spus, îmi place să fiu singur, sau nu-mi place să comunic cu oameni. Regizorul este ca un cap care conduce multe persoane, adică este un artist la polul opusul față de scriitor. Așadar n-am devenit regizor. Dar pe la 40 de ani vreau să devin regizor. Pe bune!




11. Unde îți pot citi toate nuvelele?

Pe LiterNautica. Dacă poți citi japoneză, și aici pe gregariousgogo. Și povestea mea va fi publicată în altă revistă curând, poate. Sper că o vei aștepta!

12. Ai un model în viață, sau cel puțin pe cineva pe care îl cosideri o sursă de inspirație?

E. M. Cioran. Când eram la universitate, am citit cărțile lui și am fost surprins. În cărții, există anxitatea, furia, tristețea și deznădejdea pe care le simțeam când eram adolescent. De atunci, continui să citesc cărții și să mă scufund în esența lor.

Mă gândesc că această lumea este foarte putredă. Mai ales, Japonia este cea mai nasolă. Plină de sexism, rasism și inegalitate. În această situație, ceea ce avem nevoie este speranța sau optimismul, ca să schimbăm lumea? Cred că nu. Deznădejdea și pesimismul. Ca să schimbăm lumea, trebuie să ne scufundăm până la fund, folosind deznădejdea ca un plumb. Și să erupem de la capăt, puternic. Atunci atacăm lumea. Până atunci, nu putem rupe această lumea putredă. Persoana care mi-a transmis asta este Cioran. Pot spune că sufletul lui se reflectă adânc în povestirile mele.

Apropo, când citeam cărțiile lui la universitate, nu știam că Cioran este român. Pentru că erau traduse din limba franceză, și oamenii îl chemau „Sioran” ca și cum ar fi francez. Peste câțiva ani, când studiam limba română, am aflat că Cioran este român din întâmplare. Pe atunci, am fost foarte șocat. Și m-am gândit că este destinul meu să studiez româna. Dragostea pentru Cioran și pentru limba română a devenit mai adâncă.

13. Dacă ai putea schimba ceva la tine, orice, care ar fi acel lucru?

Fundul meu. De fapt, sufer de hemoroizii. Așadar vreau să schimb fundul meu bolnăvicios cu unul sănătos.

14. Dă-mi exemplu de ceva la care nu te întrece nimeni.

Pasiunea pentru filmul românesc. Mă gândesc că nu mă întrece nimeni cu excepția românilor. Cel puțin, sunt în vârf printre japonezi. Timp de 5 ani, în continuu am văzut filme românești. Din păcate, sunt puține, dar mai ales difuzate în Japonia sunt într-un număr mult mai mic. În această situație dură, le văd prin toate mijloacele posibile, și astfel studiez limba română. Dar îmi doresc să văd tot mai multe filme românești.

15. Unde vei fi peste 5 ani? Dar peste 10?

Sper să devin un scriitor faimos în România peste 5 ani. Cel puțin, voi termina de scris o colecție de povești și un roman. Deja am o idee pentru roman. Acesta este despre un cupl de lesbiene care trăiește liniștit în România. O femeie își pierde mama ei drăguță, dar homofobă și nu poate scăpa de tristețe. Atunci, se apropie un referendum cu interdicția privind căsătoriile între persoanele de același sex, și viața ei începe să fie nesigură… sunt interesat de relațiile între femei . În japoneză, continui să scriu o astfel de poveste. Așa că vreau să o scriu și în româna. Acum, colectez documentele necesare pentru informare.

Dar mai am un vis. Este să devin traducător română-japoneză. Există literatură română contemporană pe care vreau să o traduc. „Un cal într-o mare de lebede” al lui Raluca Nagy (ea este prietena mea), „Fetiș” al lui Horea Sibișteanu, „Părinții” al lui Diana Bădica și „Grădina de sticlă” al lui Tatiana Ţîbuleac etc. În Japonia, aproape toată literatura română nu este introdusă. Mai ales, contemporană. Este rolul meu să umplu golul. Și vreau să traduc cărțile lui Mitsuharu Inoue. El nu este faimos în lume, nici în Japonia. Dar eu cred că este cel mai magnific scriitor. Așadar vreau să-l introduc.




16. Dacă ar fi să poți alege doar două lucruri din următoarele, iar pe restul să nu le ai niciodată, ce ai alege dintre bani, faimă, dragoste, familie, sănătate, timp liber berechet, șansa de a călători în toată lumea?

Faimă și timp liber berechet!

17. Ce faci când nu scrii?

Câd nu scriu, citesc un roman sau văd un film. Mai ales, văd un film. Nu pentru că sunt critic de film, doar pentru că-mi place foarte mult. Filmul mă stimulează în diverse moduri.

Apropo, am văzut „Mo” al lui Radu Dragomir ieri. Filmul reflectă mișcarea de #Metoo în România. Foarte interesant. Dacă este posibil, vreau să văd doar filme românește toată viața. Dar, este imposibil pentru că sunt critic de film!

18. Dacă ți-aș spune că vreau să devin scriitoare, ce sfat mi-ai da?

Continuă să scrii! Eu continui să scriu mult, mai ales povești. Aproape toate povestirile au fost, sincer vorbind, rahaturi. Dar, într-o bună zi, aceste rahaturi vor deveni comori pentru tine. Așa că, continuă să scrii!

19. Pune-mi tu o întrebare. Orice îți trece prin cap.

Întrebarea pe care un scriitor vrea să o pună cititorilor este una singură: de ce citești poveștile mele? Mulțumesc!

Așa cum am spus și în introducere, citesc poveștile tale pentru cu suntaltfel. Am locuit în Japonia, am cunoscut și încă pastrez relația cu destui japonezi, sunt măritată cu unul, am lucrat cu și pentru japonezi și toate aceste lucruri mi-au dat șansa să văd și o altă față a Japoniei cu bune și cu rele, nu doar pe cea idilică în care toți bărbații sunt samurai și toate femeile poartă kimono și fac ceremonia ceaiului. Așa cum am văzut-o eu, pentru mine Japonia adevărată este mai degrabă cea din poveștile tale decât cea pe care și-o imaginează sau și-o doresc cei ce n-au trăit-o pe pielea lor.

20. Unde te găsesc data viitoare?

Pentru început, Facebook. Dacă poți citi japoneza, Twitter-ul meu, revista online de film pentru care lucrez ca redactor și scriitor.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN
❋ Dacă ți-a plăcut articolulInterviu cu Tettyo Saito te invit pe blogul nostru

Blog pickandkeep



・Min Jin Lee: Pachinko

Când ai citit ultima oară o carte care să simți că îți taie respirația? Că totul e bine, primează sentimentul de siguranță, la capătul tunelului parcă se vede o lumină și brusc, se întâmplă ceva total neprevăzut și inima ți se sparge iar și iar în mii de ciobulețe?

Așa m-am simțit eu citind Pachinko de Min Jin Lee, o carte de la editura Nemira, și nu o dată mi-am pus întrebarea de ce unii oameni aleg o viața atât de crudă?

S-o numesc răutate? Nu cred că aș fi departe de adevăr. Eram în Japonia anul acesta și mă uitam cu socrii la televizor cum grupuri de coreeni călcau în picioare diferite produse elctronice și articole de îmbrăcăminte japoneze subliniind că ei nu au nevoie de japonezi. Apoi, a venit soțul la mine într-o zi și mi-a spus ca fapt divers că la știri s-a anunțat că au fost vândute doar 5 mașini coreene în Japonia. Apoi am stat să mă gândesc câte electronice coreene am văzut până acum în casele japonezilor pe care îi cunosc. Niciunul.



Câți ani au trecut deja de când s-a terminat războiul și antipatia dintre cele două popoare asiatice care pentru un european aproape că nu pot fi deosebite, încă persistă… Coreeni susțin și azi că japonezii trebuie să-și ceară scuze pentru ce le-au făcut înaintea și în timpul celui de-al doilea război mondial. Iar japonezii spun că și-au cerut deja ierate și pe vremea aceea oricum nu erau tocmai ei atunci când se rugau la împărat.

Din ce înseamnă cultură asiatică, pentru mine aceste realități au fost mereu mai fascinante decât artele tradiționale al căror sens în general, nu îl înțeleg. De aceea, din dorința de a afla mai mult despre istoria și viața de zi cu zi a celor două popoare, am ales Pachinko, un roman de excepție care ilustrează povestea unei familii de imigranți coreeni în Japonia,pe parcursul secolului XX.

De la Coreea și până la Pachinko există o poveste

Povestea romanului Pachinko începe cu Sunja, o fată de la țară care se îndrăgostește bărbatul nepotrivit. Când l-a cunoscut, ea nu avea decât 17 ani, iar Koh Hansu la ai lui 34 controla piețele de pește din Busan. Un bărbat puternic și cu o privire inteligentă nu are nevoie de prea mult pentru a cuceri o fată. Dar ce-l incită mai mult pe Koh Hansu în legătură cu Sunja este faptul că fata îl ignoră cu desăvârșire.

Tactica lui de a-i pune câte o singură întrebare care să o răscolească zi de zi nu pare să aibă niciun efect. Iar fata își deschide inima față de el pentru prima oară atunci când o salvează de la a fi batjocorită de un grup de studenți japonezi.

Odată ce a devenit eroul ei, Sunja începe să se întâlnească cu Koh Hansu la malul mării, iar acesta nu contenește a-i povesti despre tărâmuri îndepărtate și Osaka, locul unde se descurcă mai mult decât bine deși e corean. Spre deosebire de alții, Koh Hansu nu este de partea nimănui și consideră că dacă i se dă putere orice om poate deveni un ticălos.

„- Oriunde mergi, numai oameni ticăloși. Nu au nimic bun. Vrei să vezi cum se înrăiește un om? Fă dintr-un om obișnuit unul cu un succes inimaginabil! Să vedem cât de bun va rămâne când va putea face orice dorește.”




Gândirea lui profundă și abilitatea de a se descurca în orice situație o uimesc pe Sunja și o fac să se îndrăgostească. Dar știe că între ei nu se va întâmpla nimic deoarece Koh Hansu i-a zis să-l considere ca un frate, iar ea va fi pentru el sora pe care n-a avut-o niciodată.

Însă acest joc de rol nu durează mult până într-una din întâlnirile lor secrete i se dăruiește cu totul și devine iubita lui. Iar în cele din urmă rămâne însărcinată. Pe de altă parte, Koh Hansu o iubește sincer și cu toate că ar fi putut să-i dăruiască o viață mai bună decât a avut vreodată familia ei, îi spune că n-o poate lua de soție pentru că în Japonia este deja căsătorit și are și trei fiice.

Noutatea o rănește pe Sunja, iar ceea ce o doare cel mai tare este faptul că el i-a ascuns mereu acest detaliu important din viața lui. Și astfel, refuzând să trăiască în umbra unei soții și să devină o femeie întreținută crescând un copil fără nume, îl părăsește.

Toate aceste lucruri se petrec în anul 1932, într-o vară cu mai puțin de șase luni înainte ca la ușa hanului în care Sunja locuia cu mama sa să bată un tânăr pastor ce poposea la ele înainte să devină misionar creștin în Japonia.

Isak îl cheamă pe tânărul corean înalt și deosebit de frumos, dar bolnăvicios care hotărăște să șteargă rușinea familiei binefăcătoarelor lui, să se căsătorească cu Sunja dacă aceasta îl va accpeta pe Dumnezeu și să-i crească copilul încă nenăscut, în Japonia.

Afaceri murdare făcute curat și treburi curate făcute murdar

Pachinko este un joc de noroc japonez, cu bile, foarte gălăgios și unde miza este mică, dar per total mai mult pierzi decât câștigi. Se spune că în Japonia sălile de pachinko sunt controlate în general de mafie și de aceea chiar și în roman sunt privite ca niște afaceri murdare. Însă familia Sunjei, cu un dram de noroc și un car de perseverență ajunge la propriu să se salveze prin această meserie desconsiderată.

Pe de altă parte, nu voi strica nimic din poveste dacă îți voi spune că iubitul Sunjei, Koh Hansu, face parte dinyakuza.Îți vei da seama de acest fapt după pantofii albi în care este surprins încă din primele pagini ale romanului și după stilul de viață pe care-l duce deși majoritatea coreenilor mureau de foame. Însă, chiar și cu mijloace financiare atât de murdare în spate, criminal cum e, îi pasă sincer de Sunja și este dispus să o ajute.



Un caracter principal văzut printr-o mie de ochi

Un lucru care mi-a plăcut în mod special la romanul Pachinko este descrierea Sunjei. Spre deosebire de profilul ei șters atunci când se conturează din perspectiva multora din personaje, ea devine un caracter puternic, o femeie frumos construită și atrăgătoare atunci când Koh Hansu sau Isak o privesc.

Deci cum era Sunja? Ambițioasă, dârză, muncitoare și totuși banală pentru ceilalți, dar în același timp dragostea vieții lor pentru bărbații care au iubit-o.

Min Jin Lee: Pachinko

Despre ce este de fapt Pachinko?

Romanul Pachinko nu este despre un singur lucru, ci despre viață cu tot ce înseamnă ea. Este vorba de viața imigranților coreeni în Japonia și problemele lor:

  • disprețul dintre coreeni și japonezi;
  • condiția în societate a femeii coreene;
  • atitudinea față de cultul împăratului;
  • credința creștina;
  • persecuție;
  • război;
  • foame;
  • familie;
  • dragoste;
  • homosexualitate;
  • oameni care nu își pot accepta niciodată condiția;
  • oameni care fac excepție de la regulă;

Da! Este ceea ce îmi place mie să numesc un roman complet. Și da! Vei plânge!

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN
❋ Dacă ți-a plăcut articolul Pachinko te invit pe blogul nostru:

Blog pickandkeep



・În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Chiar dacă și anul acesta ne-am propus că în Japonia vom petrece mult timp cu părinții lui și pe cât posibil nu ne vom neglija nici munca, am zis că măcar două zile să avem parte de un concediu adevărat și să plecăm undeva, doar noi doi. Când vine vorba de călătorii, mai mult decât clasicele destinații turistice, amândoi preferăm escapadele în natură, iar dacă se poate, după o zi de hiking vrem să ne întoarcem într-un hotel elegant.

Legat de preferințe, ne-am potrivit cum nu se poate mai bine. Niciunul din noi nu este interesat câtuși de puțin de cultura japoneză tradițională și pentru nimic în lume nu am merge să ne călcăm în picioare ca să vedem un templu. De aceea, anul acesta ne-am gândit să mergem în Kyoto, dar nu Kyoto acela care promovează o cultură de mult apusă și unde turiști de pretutindeni se îmbulzesc să fure privirile unei gheișe. Ci un Kyoto europenizat, pe care nu mulți l-ar recunoaște.

Un drum de patru ore, cel mai frumos peisaj din Japonia și creveți

Din Gifu am închiriat o mașină și am pornit pe o autostradă nesfârșită către hotelul Holiday Home, un hotel construit și administrat de Bshop, un magazin din Kobe cu brand-uri din Irlanda, Franța, Germania, Belgia, Spania, Marea Britanie, America și Japonia.

De acasă, părinții lui ne-au sfătuit să trecem pe la Amano Hashidate, o porțiune de pământ care unește prefectura Kyoto de Osaka, inclusă (spun japonezii) în top 3 cele mai frumoase peisaje naturale din întreaga Japonie.

Amano Hashidate văzut de sus

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Din Gifu până la Amano Hashidate am mers vreo patru ore și când pentru ca am ajuns acolo în jurul orei două toate magazinele erau închise. De aceea, flămânzi ne-am continuat drumul în speranța că ne va ieși în cale un restaurant local.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Bay Cook

Abia în apropierea destinației noastre am dat pest Bay Cook, un local ce ne-a amuzat ca nume, dar unde am mâncat creveți pe săturate.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Creveți prăjiți

Pe neașteptate am descoperit încă un loc de poveste

Puțin după ora trei după amiază am ajuns în sfârșit la Holiday Home. Așteptam cu sufletul la gură de mai bine de o lună acest moment în care urma să mă relaxez într-o căsuță doar pentru mine, mobilată și decorată exclusiv cu creații de designer. Însă atunci când am ajuns la recepție, unul din bărbații care ne-a făcut primirea, ne-a spus că ar fi păcat să nu vizităm și Mori no Naka no Ie, un muzeu cu picturi în acuarelă semnate de artistul Mitsumasa Anno. Așa că am mai amânat puțin punctul culminant și am mers să ne culturalizăm.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Clădirea era foarte modernă, iar expoziția, Pitici și flori sălbatice te transpunea într-un cadru de poveste. Din păcate însă, nu am putut să fac nici măcar o fotografie și până când pozez ilustratele cumpărate ca să îți faci o idee, lipesc aici un poster cu o lucrare a artistului.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Ce m-a surprins la acest muzeu a fost faptul că nu doar clădirea în sine, ci și magazinul de suveniruri era extrem de rafinat și amenajat cu mult bun gust.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În timp ce turiștii de peste hotare merg la Kinkakuji japonezii își construiesc hoteluri după cabanele din Europa

Și iată că am ajuns în sfârșit la Holiday Home. Interiorul descoperit aici îmi doresc să-l folosesc ca model cu prima ocazie în care îmi renovez casa, iar grădina m-a purtat cu gândul la stilul junk gardening de care pur și simplu m-am îndrăgostit în această vacanță.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În incinta hotelului, bineînțeles că nu putea lipsi nici un magazin Bshop cu o mulțime de produse care mi-au făcut cu ochiul.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Pentru două persoane, prețul pe noapte într-o cabană privată la hotelul Holiday Home începe de la 2000 de lei în extrasezon și ajunge până la 3000-3500 în sezon, cu masa de seară inclusă.

Noi am optat pentru a doua cea mai mare cabană a hotelului și o variantă de cină cu cinci feluri de mâncare absolut extraordinare.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

După o seară perfectă a urmat o zi perfectă

Știam că e rost și de hiking chiar în apropierea hotelului Holiday Home și am venit pregătiți cu încălțămintea adecvată. Așa că dis de dimineață ne-am schimbat sandalele Birkenstock cu bocanci și am făcut o plimbare de o jumătate de oră pe Kabuto Yama.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Puntea de observație a muntelui Kabuto




Apoi, am fost la cumpărături și am plecat în jurul prânzului ca să apucăm o plimbare și pe Amano Hashidate.

Podul de pământ Amano Hashidate îl poți parcurge și pe jos sau cu bicileta, ceea ce am și făcut, bucurându-ne de soare și de plaja cu nisip.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Și cum o astfel de aventură nu se putea încheia fără încă o porție de creveți, înainte să ne întoarcem în Gifu, am intrat într-un restaurant și ne-am satisfăcut încă o dată pofta.

În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe

Ce mai există în Kyoto în afară de temple și geishe?

Există o serie de obiective pe care trebuie să le bifezi când ajungi pentru prima oară în Japonia.

  • Tokyo și cu a lui tehnologie;
  • Kyoto și atmosfera de altădată;
  • Nara și căprioarele;
  • Pisica de la Nikko;
  • etc.

Dar când capeți experiență și Japonia devine principala ta destinație de vacanță an de an, începi să te specializezi și să devii mai selectiv. Eu la Japonia și japonezi iubesc în primul rând acea capacitate de a prelua elemente din cultura europeană și americană pentru a le trece prin filtrul propriu și a crea ceva de o frumusețe cu totul și cu totul aparte.

Să luăm de exemplu moda, sau mâncarea, sau arhitectura, sau muzica… O mulțime din elementele moderne ale culturii japoneze au rădăcini în alte continente, dar în această parte a lumii capătă un sens și o sensibilitate specific japoneză.

Când vei fi cunoscut deja Kyoto cu ale sale străzi unde străinii sunt mai numeroșii decât japonezii, îți recomand să cauți:

  • Amano Hashidate – un peisaj pentru care vei aduce laude naturii;
  • Mori no naka no ie – un muzeu pentru cei cărora le place să viseze în culori;
  • Holiday Home de la Bshop – pentru cei ce pun preț pe modă și fine dining;
  • Rute de hiking;
  • Creveți.

Cu siguranță îți va plăcea și această față a Japoniei!

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN
❋ Dacă ți-a plăcut articolul În Kyoto mai există și altceva decât temple și geishe te invit pe blogul nostru:

Blog pickandkeep