books

Oana David: Între două fronturi

Ai citit vreodată o carte și ai simțit că ți se face un dor nespus de o stradă, de un oraș, de un anotimp sau de o anumită atmosferă? Așa m-am simțit eu citind Între două fronturi de Oana David.

Între două fronturi

În prima parte a romanului, Lucreția Leonida-Lăzărescu, poreclită Lulli, este o tânără soție frumoasă și isteață, dar neglijată și înșelată de soțul ei – un politician influent, care a ales-o ca soție trofeu, doar pentru talentul ei la muzică și calitățile sale fizice.

Resemnată cu situația ei familială, Lulli își trăiește cei mai frumoși ani ai tinereții fumând țigări scumpe, participând la petreceri exclusiviste, savurând cafele aromate și îmbrăcând toalete care mai de care mai deosebite, încercând astfel să acopere golul din inima sa creat de dezamăgiri și o imensă nemulțumire sufletească. Și poate pentru ea viața ar fi decurs așa, superficial, până la ultima suflare, dacă nu ar fi apărut din senin Heinrich, un german așa cum trebuie să arate rasa ariană prin definiție, inteligent, calculat, mereu stăpân pe situație și cu un simț al umorului foarte fin, nepot prin alianță al soțului ei, și un război parșiv, care pune România într-o situație foarte delicată și transformă prieteni în dușmani și oameni obișnuiți în spioni.

Cu alte cuvinte, romanul se împarte în două părți mult diferite între ele: una despre un București care te face să visezi și alta despre o poveste de dragoste pe fundalul războiului, toate văzute prin ochii lui Lulli.

Un București pe care n-am să-l cunosc niciodată

Dacă a existat vreodată o epocă de aur a României și în special în viața Bucureștiului, aceea trebuie să fi fost cândva prin anii `30. Nici măcar bunica mea n-a trăit atâtea primăveri încât să-mi poată povesti din propria experiență despre acea perioadă, dar multe din lecturile semnate de autorii români pe care le-am citit până acum m-au făcut să visez cu ochii deschiși la străzile și bulevardele frumos îngrijite ale micului Paris de odinioară, la bunătățile de la Capșa, la șampanie, la rochiile doamnelor care mai de care mai elegante și mai sofisticate, la atmosfera boemă ce învăluia odată întregul oraș și la câte și mai câte despre care poți să citești și în primele 100 și ceva de pagini ale romanului Între două fronturi. Și uite așa mi s-a făcut dor de niște lucruri pe care nu le-am văzut și nu le voi vedea niciodată.

O poveste pe care nu a mai spus-o nimeni

Așa a descris Florin Iaru romanul Între două fronturi și i-am dat dreptate. Când mă gândesc la al doilea război mondial și la ororile pe care le-a văzut Pământul în acea perioadă, aproape uit că și atunci, ca și acum, au existat oameni care în ciuda a tot ceea ce înfruntau, trăiau, se iubeau și visau, clădind povești de dragoste cum nimeni n-a mai trăit vreodată.

Chiar dacă fictivă, o astfel de poveste este și cea a lui Lulli și Heinrich care în ciuda circumstanțelor, deși se aprinde spectaculos și se stinge ca o lumânare în bătaia vântului, este o poveste care te impresionează până la lacrimi. Și la fel ca ea, oare câte povești de dragoste trebuie să fi fost și atunci, povești din care poate n-a mai rămas nimic, dar care e bine că au existat și care cu siguranță s-ar fi transformat în ceva cu totul și cu totul extraordinar dacă s-ar fi petrecut în alt timp și în alt spațiu.

Asta mi-a plăcut cel mai mult la romanul Între două fronturi. Am citit multe cărți cu tema războiului care tratează nemernicia unora și slăbiciunea altora, dar n-am avut ocazia să găsesc și în alta o poveste de dragoste atât de candidă, familiară și inspirațională ca aceasta.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Între două fronturi îți recomand și:

Micul saturnian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *