・Haruki Murakami: 1Q84 – cartea III

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea III

Sincer nu știu cum să încep recenzia celei de-a treia cărți 1Q84 fără să dau spoilere. Este destul de complicat să descrii ultima parte a unui roman ca 1Q84 fără să te raportezi la întâmplări narate în primele două părți. De aceea, dacă vrei să citești 1Q84 fără a cunoaște vreun detaliu din cuprinsul ei, îți recomand mai întâi să o lecturezi și abia apoi să te întorci pe blogul meu pentru impresii.

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea III


Imediat după moartea Liderului sectei Pionierii, Tamaru și Doamna o ascund pe Aomame într-un apartament dintr-un bloc nou construit. Întâmplarea face însă ca noua locuință a lui Aomame să fie la distanță de doar câteva minute de mers pe jos de blocul lui Tengo. În plus, atât femeia cât și bărbatul realizează, în sfârșit, câtă nevoie au unul de celălalt și încep să se caute unul pe celălalt. Într-un mod… pasiv. Dar reîntâlnirea cu partenerul nu este singura lor problemă.

După o noapte furtunoasă în care Aomame îl ucide pe Lider, iar Tengo are o experiență sexuală stranie cu tânăra Fuka Eri, în pântecul lui Aomame ia naștere o ființă cu origini inexplicabile. Făptura este concepută într-un mod cu adevărat imaculat. Dar fără să-l fi întâlnit în 20 de ani, Aomame știe că Tengo este tatăl copilului.

Pe de altă parte, Tengo care n-are habar de Aomame și copilul ei, își petrece zilele în “orașul pisicilor” lângă corpul tatălui său care zăcând în comă pe un pat de azil, călătorește cu sufletul la casele oamenilor cerându-le să plătească taxa radio-TV NHK.

O carte care te face să plângi și pentru cele mai mizerabile personaje


Spre deosebire de primele două cărți ale romanului 1Q84, cea de-a treia se concentrează mai puțin pe elemente și personaje mistice și relatează întâmplări reale din viețile lui Tengo, Aomame și mai nou, Ushikawa.

Dezgustătorul omuleț cu capul său diform și imaginea scârboasă pentru care își atrage antipatia tuturor celor care îl cunosc, își ia de data aceasta rolul de spion și încearcă să dea de urma celor doi îndrăgostiți. Dar spre deosebire de celălalte apariții ale sale, în această carte Murakami s-a jucat atât de mult cu caracterul său, încât în ciuda aparențelor respingătoare, ajungi la un moment dat să verși lacrimi pentru el.

Și cred că nu greșesc dacă presupun că prin Ushikawa Murakami nu a vrut altceva decât să-și arate adevărata putere de novelist. Nu cred că a afirmat acest lucru vreodată, dar parcă ar fi spus:

– Hei cititorule, credeai că te cunoști? Vrei să-ți demonstrez cum ajungi să plângi pentru cel mai vulgar om din lume?

O poveste de dragoste foarte complicată


Mulți fani Murakami spun că prin 1Q84 autorul nu a făcut decât să ofere o mostră din talentul său de a zugrăvi lumi suprarealiste. La urma urmei, din cele aproape 1000 de pagini ale romanului, mai mult de 300 Aomame le petrece închisă în casă antrenându-se și citind Timpul Pierdut de Proust, iar Tengo cugetând la întrebări al căror răspuns nu-l va afla niciodată. Dar nu lumea fictivă a anului 1Q84 este subiectul central al cărții.

Într-un interviu despre această carte, Murakami a spus că și-a propus să creeze o poveste de dragoste foarte, foarte complicată. Și dacă mă întrebi pe mine, a reușit de minune!

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut 1Q84 – cartea III te invit să descoperi rubricaBooks de la pickandkeep:

Books



・Haruki Murakami: 1Q84 – cartea II

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea II

Mi-a luat șapte ani să mă apuc de 1Q84 a lui Murakami. Dar acum că i-am prins gustul, nu o mai pot lăsa din mână. Am început anul cu prima carte a acestui roman și acum câteva zile, am terminat-o și pe cea de-a doua. Iată de ce m-a cucerit 1Q84 de Haruki Murakami!

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea I

Un roman cât trei

Singurul motiv pentru care romanul 1Q84 de Haruki Murakami a fost împărțit în trei cărți este lungimea. Să te descurci cu un roman de aproape 1000 de pagini până îl termini nu este chiar ușor. Dar împărțit în trei, se reduce la volume de dimensiuni rezonabile.

Faptul că împărțirea a fost făcută pentru a face lectura mai comodă se observă și din încheierea și începutul fiecărei cărți în parte. Primele două cărți te lasă la final în suspans așteptând cu sufletul la gură să o deschizi pe următoarea, iar ultimele două încep brusc și te aruncă direct în acțiune.

Dacă în primul volum 1Q84 aveam impresia că singura legătură dintre lumea lui Tengo și cea a lui Aomame este prezența a două luni pe cerul nopții, în cel de-al doilea aflăm că cele două personaje sunt mult mai aproape unul de celălat decât credeam. Și numai bine pentru că încep să se caute!

În afară de cele două luni care îi luminează doar pe cei ce sunt în stare să le privească, pe Tengo și Aomame îi mai unește și o amintire a unui eveniment petrecut cu douăzeci de ani în urmă. Pe vremea când Aomame era adepta religiei din care părinții ei făceau parte, iar Tengo era târât de tatăl său pentru a colecta taxele televiziunii NHK, cei doi au avut un moment de intimitate care le-a schimbat viața. Atunci, marginalizați de ceilalți copii pentru mediile diferite din care familiile lor făceau parte, cei doi s-au luat inocent de mână sprijinindu-se unul pe celălalt.

Gestul nu a durat mai mult de câteva clipite, dar în acel moment, sub privirea rece a unei luni mari de la ora trei după-amiaza, fiecare din ei s-a hotărât să-și schimbe viața.

Fata cu urechi frumoase și Ushikawa cel disgrațios

Mulți critici de carte spun că 1Q84 este cel mai bun roman al lui Murakami. Mai am o carte. Dar până acum mie nu mi s-a părut neapărat cel mai bun, ci cel mai reprezentativ roman al lui Murakami.

Calculat și foarte atent la detalii, Murakami parcă a adunat toate lucrurile pentru care iubim celălalte cărți ale sale și le-a introdus în 1Q84. Ushikawa, personajul dezagreabil din Cronica Păsării Arc apare și de data aceasta cu același nume și sub aceeași formă, dar nu neapărat ca aceeași persoană; Fata cu urechi senzuale este de data aceasta Fuka Eri; Femei care dispar sunt două; Iar partida de sex fierbinte, revelator și care se termină cu un orgasm extrasenzorial pentru personajul masculin, de altfel un antisocial, singuratic, își face și ea loc în paginile cărții.

Ambiguitatea în cărțile lui Murakami

Dacă ar fi să dau o definiție a universului lui Murakami, aș spune că este o lume pe jumătate reală unde majoritatea personajelor nu sunt nici bune, nici rele. De mică m-au fascinat japonezii pentru puterea lor de a crea personaje fictive umane. Indiferent că este vorba de literatură, film sau animație, caracterele japoneze sunt undeva la limita dintre eroi și anti-eroi fiind caracterizate de un număr aproape egal de calități și defecte. Exact ca noi. Cine poate spune despre el însuși că este în totalitate bun sau în totalitate rău? Chiar și cei mai puri au un nor care le umbrește sufletul. Iar cei mai răi, o scânteie care le încălzește inima.

În lumea aceasta plină de oameni și făpturi imperfecte, Murakami adaugă și o doză generoasă de magie. Gândește-te la lectură ca la o sârmă orizontală, bine întinsă, dar alunecoasă, ale cărei capete nu vezi de ce sunt legate. Deasupra sârmei se află realitatea – o lume în care regulile cu care suntem obișnuiți se aplică. Iar dedesubtul sârmei – haos decantat. Atunci când citești operele lui Murakami e și cum încerci să mergi drept pe această sârmă începând de undeva de la jumătate. Mergi. Mergi. Mergi. Dar la un moment dat tot cazi în noroi de nu mai știi cum să ajungi înapoi.

Nu le spune nimeni pe nume, dar este vorba de multe practici magice în 1Q84. În primul rând, construirea crisalidei de aer în interiorul căreia fiecare personaj găsește altceva. Și în al doilea rând, invocarea Oamenilor Mici pe care nimeni nu știe cum să-i cheme și nici să-i trimită înapoi.

Nuvele în romanele lui Murakami

Murakami a mai strecurat nuvele în romanele sale și cu altă ocazie. Nu este prima oară când dă o pauză de la acțiune personajelor și se concentrează pe o cu totul altă poveste. Dar în 1Q84 face acest lucru de mai multe ori. Iar două din nuvelele inserate în roman sunt absolut superbe. În plus, descoperindu-le, te simți ca atunci când găsești un Ou de Paște într-un joc.

Una dintre nuvelele romanului 1Q84 este Orașul Pisicilor, o poveste pe care Tengo o citește tatălui său internat la sanatoriu. Aceasta a apărut și sperat în revista New Yorker și o poți citi în englezăaici. Iar cealaltă este chiar Crisalida de Aer, nuvela în jurul căreia se concentrează acțiunea. Conținutul acesteia nu-l aflăm pe de-a întregul decât în cea de-a doua carte.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut 1Q84 – cartea II te invit să descoperi rubricaBooks de la pickandkeep:

Books



・Haruki Murakami: 1Q84 – cartea I

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea I

Se pare că oricât de mulți autori noi aș descoperi, Haruki Murakami rămâne pe locul I în topul preferințelor mele. Lumea din romanele sale în care nu poți fi niciodată convins dacă ceea ce ai în jurul tău este real sau imaginar, este o lume fascinantă în care mi-ar plăcea să mă pierd din când în când. Tocmai de aceea, pentru o scurtă escapadă din realitate, anul acesta mi-am început lectura cu una din cărțile lui Haruki Murakami: 1Q84 (unu-chiu-opt-patru).




Într-o iarnă care pare să fi fost din altă viață, cu ocazia zile de naștere exact înainte de a împlini 21 de ani, am primit de la o persoană foarte dragă două volume cu cele trei cărți ale romanului 1Q84. De atunci și până acum, le-am purtat cu mine în multe locuri și cu toate că am încercat în repetate rânduri să le citesc, nu am putut trece de primele capitole ale primei cărți.

De atunci și până acum am și împrumutat aceste cărți timp de câțiva ani unei prietene și după ce le-am primit înapoi, la recomadările ei, mi-am spus că trebuie și eu să mă țin de ele. Dar am tot amânat.

Paradoxal, deși este scrisă de autorul meu preferat, până anul acesta, 1Q84 era o operă despre care mai mult citisem decât o citisem. În mare știam câte ceva despre acțiunea romanului și cadrul în care aceasta se desfășoară. Știam chair și personajele și mai mult, felul cum acestea se îmbracă. Dar nu știam cartea.

2019 L-am început cu Haruki Murakami

După ce am fost să văd artificiile, noaptea de Revelion am petrecut-o cu 1Q84 în brațe.

Când anul nou s-a ciocnit cu cel vechi, una din rezoluțiile mele pentru 2019 a fost să citesc 1Q84. Așa că după ce am trecut pe la Mc pentru o plăcintă caldă cu mere, am mers acasă, m-am băgat în pat și m-am pus pe citit.

Niciodată nu știi când poți ajunge într-o lume care nu e a ta

După ce ascultă Simfonietta lui Janacek în taxiul unui șofer amator de muzică clasică, Aomame coboară o scară de serviciu din mijlocul autostrăzii și fără să-și dea seama ajunge într-o lume paralelă exact la fel cu cea pe care ea o cunoaște atât de bine, dar unde pe cer, noaptea, urcă două luni.

În același Tokyo, tânărul scriitor Tengo, este rugat să rescrie romanul lui Fuka Eri, o copilă dislexică de doar 17 ani care a scris o poveste absolut extraordinară. În lumea fantastică a cărții lui Fuka Eri, o fetiță este pusă să aibă grijă de o capră. Dar capra moare la un moment dat și cei care i-au dat fetiței această sarcină o silisesc să păzească cadavrul. Noaptea însă, din cadavrul în descompunere ies rând pe rând un grup de oameni mici. Din conținutul manuscrisului Tengo nu-și dă seama dacă omuleții din povestea lui Fuka Eri sunt buni sau răi, dar prin magie ei făuresc un lucru misterios și când termină, pe cer apar două luni.

Haruki Murakami: 1Q84 - cartea I

Pentru Tengo cele două luni sunt un element fictiv prezent doar în povestea lui Fuka Eri și care îl fascinează atât de mult încât dorește să-l împrumute pentru propriul roman. Pentru Aomame ele sunt realitate și apar pe cer noapte de noapte tulburându-i gândurile prin prezența lor care parcă prevestește sfârșitul lumii. Din punct de vedere al cititorului, cele două luni reprezintă una din punțile de legătură dintre lumea lui Aomame și cea a lui Tengo.

Cele două luni nu sunt singurul lucrul care te surprinde la prima carte a romanului 1Q84. Întreaga acțiune se petrece într-o atmosferă bizară care parcă te pregătește pentru apariția unui rău care va duce lumea la pieire. Starea de neliniște și suspans se regăsește la fiecare pagină și pe lângă elementele magice, în roman mai sunt surprinse și o serie de probleme pe care lumea le-a avut în 1984 și sunt la fel de actuale și acum:

・terorism;
・crime;
・abuz;
・culte;
・corupție.



Scurtă paralelă între 1Q84 și 1984

Am încercat să caut în romanul lui Haruki Murakami asemănări cu 1984 al lui George Orwell. Dar în afară de faptul că în primul se amintește la un moment dat de al doilea, nu am găsit foarte multe. Poate de vină să fie faptul că George Orwell și-a scris capodopera cu 35 de ani în urma anului în care se petrece acțiunea romanului său și Haruki Murakami la 25 de ani după. Dar chiar și așa, în timp ce subiectul din 1984 pare plauzibil, cel din 1Q84 este exact ceea ce a dorit autorul să fie: o lume ireală aproape la fel cu a noastră, dar care se scaldă noaptea în lumina a două luni.

Un lucru similar însă, este puterea mai presus de priceperea omului de rând care ghidează destinele personajelor. În 1984 această forță nevăzută, dar cu un aer malefic este una de natură politică, iar în 1Q84 una mistică.

Pe de altă parte, am terminat doar lectura primei cărți. După a doua și a treia, poate voi găsi mai multe puncte comune ale celor două romane. Până atunci însă, ți le recomand cu căldură pe ambele și îți urez lectură plăcută!

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut 1Q84 – cartea I te invit să descoperi rubricaBooks de la pickandkeep:

Books



・5 Cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă

5 Cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă

Îmi place să cumpăr cărți aproape la fel de mult pe cât îmi place să citesc. Ador librăriile și bibliotecile și dacă am timp de răsfoit, pot petrece ore bune în astfel de locuri. Îmi place mult să citesc recenziile de pe coperți și de multe ori, fără să deschid măcar cartea pe care o țin în mâini, o duc la casa de marcat și o cumpăr. De vină cred că este atmosfera. Când le duc acasă și mă apuc de lectură însă, multe din achiziții își pierd farmecul pe care-l aveau în librărie. Motiv pentru care am o mulțime de cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă. Iată cinci din ele, cu tot cu scuzele pentru care le-am abandonat.

Haruki Murakami: 1984

Haruki Murakami este indiscutabil autorul meu preferat. Multe din operele sale le-am citit de mai multe ori și până la ora actuală niciun alt autor nu a reușit să mă facă să trăiesc un roman așa cum a făcut-o în repetate rânduri Haruki Murakami. Din păcate însă, în capul listei cu cărți pe carea le-am început, dar nu le-am terminat încă, se află tocmai 1984 considerat de mulți critici literari apogeul creației lui Murakami.



Deși mulți consideră stilul lui Murakami unul dificil, pentru mine faptul că în romanele sale ficțiunea și realitatea se întâlnesc în aceleași câmp temporal și de cele mai multe ori se confundă între ele, este tocmai motivul pentru care ador acest autor. Și cu toate că 1984 este tocmai un astfel de ghem de povești, de când am intrat în posesia romanului acum șase ani și până acum, nu am reușit să citesc mai mult de 100 de pagini.

Ca majoritatea romanelor lui Murakami, și acțiunea din 1984 se petrece în Tokyo. Coborând pe scara de urgență a unei autostrăzi aglomerate, Aomame, o tânără criminală se pregătește să ucidă un om. În altă parte a metropolei, exact în același timp, Tengo, un profesor de matematică, acceptă să rescrie o nuvelă a unei fete dislexice. Fără să știe însă, cei doi au o mulțime de lucruri în comun și mai mult decât atât, ei chiar se caută unul pe celălalt.

Cartea 1984 pare definiția romanelor care-mi plac. Și totuși, de ce n-o dau mai repede gata în loc să mă apuc de ea în fiecare an? Simplu! O am într-o ediție mastodont cu coperți groase și litere pentru (aproape) nevăzători. Cu alte cuvinte, este uriașă și nu-mi încape în geantă ca s-o citesc în tramvai – singurul loc unde mă pun la punct cu lectura.

Eco Umberto: Cimitirul din Praga

După ce am citit Numele Trandafirului de Eco Umberto am dat fuga și mi-am luat Cimitirul din Praga. Dar cu acesta nu am reușit să mă distrez prea mult timp.

Pe scurt, acțiunea romanului se întâmplă cândva în secolul XIX și povestește viața unui anume Simonini. Acesta este un schizofrenic care se poate “mândri” cu un car de crime și nelegiuri comise la viața sa. În plus, lucrând ca notar și fiind un escroc de primă clasă, el se pricepe de minune la măsluit acte și la înșelătorii. Și pe lângă toate acestea, este un as în arta de a urî.



Simonini urăște cu pasiune italienii; Îi disprețuiește pe francezi; Iar de evrei și femei nici nu vrea să audă. Este scârbit de tot ceea ce nu cunoaște. Iar dorința de a lua contact cu aproapele îi lipsește cu desăvârșire. Pe deasupra, este un gluton desăvârșit gătind cu dibăcie preparate a căror simplă lectură îți lasă gura apă. Și ca totul să fie mai incitant, schizofrenic fiind, are momente în care uită cine este cu adevărat și povestește cu glasul abatelui Dalla Piccola sau al unui autor necunoscut.

Acum, scriind acest rezumat, stau și mă întreb:

De ce totuși nu am terminat încă Cimitirul din Praga?

Pentru mine, ca temă și personaje, acest roman are toate șansele să devină unul din cele preferate. Dar scormonind mai bine în rămășițele memoriei, mi-am amintit că de-a lungul acestui fir narativ, aparent ușor de digerat, se amestecă și o mulțime de date și referințe istorice a căror lectură mă bagă complet în ceață și mă descurajează să reiau romanul.

Dan Brown: Simbolul Pierdut

Să vedem ce am citit și mi-a plăcut de Dan BrownFortăreața Digitală este prima și am savurat-o din scoarță în scoarță; Inferno a fost mai mult ca perfect; Codul lui Da Vinci vreau să-l reiau; Și a mai rămas Simbolul Pierdut unde m-am împotmolit cu lectura puțin după prima sută de pagini.

Cartea începe cu ceremonialul masonic prin care trebuie să treacă un inițiat de doar 34 de ani pentru a fi acceptat în cel mai înalt cerc al masoneriei. Dintr-un craniu ca un bol, el bea vin roșu ca sângele sub privirile confraților săi și se gândește la cât de important este să știi cum să mori și cât de neînsemnate sunt titlurile lumești ale celor ce se află la momentul respectiv cu el în cameră.

La puțin timp după această scenă, îl avem pe Robert Langdon, strălucitul profesor de la Harvard într-o limuzină îndreptându-se către Capitoliul din Washington. Din cauza unui telefon primit în dimineața aceleiași zile, el este profund îngrijorat pentru starea lui Peter Solomon, mentor, mason și figură paternă în ochii lui Robert, pe care acum nu reușește să-l localizeze. Dar teama lui Robert se dovedește a fi fondată.

Doar câteva ore mai târziu, intrând în Capitoliu, chiar într-una din enormele săli ale acestuia, Robert găsește prinsă pe un piedestal mâna prietenului cu degetele strânse în așa fel încât să pară ca o invitație antică.

Tipic Brown? 1001%. Și totuși… De ce nu am terminat această carte?

Față de primele trei citite, acțiunea se petrece într-un mod lent. Foarte lent. Și deși am petrecut câteva ore bune cu lectura acestei cărți, Robert încă se află în Capitoliu; de Peter nu știe nimeni nimic; iar noul inițiat în masonerie nu a înfăptuit nicio acțiune demnă de luat în seamă.



Bram Stocker: Dracula

Am cumpărat în mai romanul Dracula. M-am apucat de el și mergea chiar bine când… am câștigat un premiu de 400 de lei în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest și mi-am luat 15 titluri noi care mi-au dat peste cap lectura romanului lui Bram Stocker.

Dracula m-a cucerit de la primele pagini. Are descriere. Are dialog. Are acțiune. Și cel mai important, are și un dram de umor. Peisajele din România sunt descrise foarte pitoresc. Deși Bram Stocker nu a vizitat vreodată frumoasa noastră țară, natura și relieful României din roman mi-au trezit nostalgia. Iar castelul contelui Dracula mă face să văd cu ochi mai romantici Branul.

În viziunea lui Bram Stocker populația României de la vremea aceea este o amestecătură de nații, iar pe noi, româncele, ne vede ca niște femei frumoase, privite de departe :)))))

Când am abandonat lectura, contele Dracula tocmai se transforma în liliac târându-se noaptea pe pereții exteriori ai castelului, iar Jonathan Harker, avocatul britanic întemnițat de propria gazdă avea vise cu vampiroaice.

Stieg Larsson Fata care s-a jucat cu focul

Continuând acțiunea din Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul este al doilea roman din triologia Millennium de Stieg Larson.

Pe cât de tragică, pe atât de fascinantă, povestea acestei serii a uimit o lume întreagă. În 2004 la puțin timp după ce a predat editorului său manuscrisul celor trei romane, la vârsta de doar 50 de ani autorul și-a pierdut viața în urma unor afecțiuni cardiace. Astfel, dacă Stieg Larsson ar fi întârziat predarea lucrării, aceasta probabil nu ar mai fi văzut lumina tiparului, iar omenirea ar fi fost mai săracă cu una din cele mai spectaculoase serii thriller apărute vreodată. De asemenea, în țările nordice nu ar mai fi existat o carte care să genereze atâta interes și să ajungă în topul celor mai bine vândute cărți din istoria locală, imediat după biblie.

Un roman fără de care literatura nu ar mai fi fost la fel

Acțiunea romanului se concentrează pe cele două personaje principale: hackerița Lisbeth Salander și jurnalistul Mikael Blomkvist. Proaspăt întoarsă în Suedia dintr-o vacanță în insulele Caraibe și pentru prima dată în viață complet independentă financiar, Lisbeth realizează că este complet singură. Pentru Mikael însă, lucrurile de abia acum încep să devină incitante. El tocmai a dat peste o pistă care l-ar putea duce la o rețea de prostituție. Subiectul este extrem de fierbinte și abordarea lui presupune nu doar zgândărirea mafiei la nivel local, ci și în mare parte din Europa de Est.

Crimă, bănuieli, presupuneri ale poliției care se îndreaptă către Salander și tânăra geniu care dorește odată pentru totdeauna să-și spele trecutul.

Fata care s-a jucat cu focul este un roman care promite multă acțiune și cote maxime de adrenalină.

Dacă la Murakami motivul abandonului a fost volumul cărții, la Stieg Larsson dau vina pe faptul că n-o am deloc în format fizic. Prima carte din serie am împrumutat-o de la o prietenă. Iar pe a doua, citind-o pe jumătate în format pdf nu m-am îndurat s-o mai cumpăr. De aceea, în cele din urmă, cred că printez restul cărții și o citesc așa :)))



Tu ai vreo carte pe care te-ai apucat s-o citești și deși îți făcea plăcere, ai abandonat-o? Care este aceea? Crezi că o vei relua vreodată? Mi-ar plăcea mult să știu care sunt pentru tine cărțile pe care le-ai început, dar nu le-ai terminat încă. De asemenea, să-mi spui te rog dacă ai vreun secret care te motivează.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut Cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă, te invit să citești rubrica books de la pickandkeep:

Books