5 Cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă

Îmi place să cumpăr cărți aproape la fel de mult pe cât îmi place să citesc. Ador librăriile și bibliotecile și dacă am timp de răsfoit, pot petrece ore bune în astfel de locuri. Îmi place mult să citesc recenziile de pe coperți și de multe ori, fără să deschid măcar cartea pe care o țin în mâini, o duc la casa de marcat și o cumpăr. De vină cred că este atmosfera. Când le duc acasă și mă apuc de lectură însă, multe din achiziții își pierd farmecul pe care-l aveau în librărie. Motiv pentru care am o mulțime de cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă. Iată cinci din ele, cu tot cu scuzele pentru care le-am abandonat.

Haruki Murakami: 1984

Haruki Murakami este indiscutabil autorul meu preferat. Multe din operele sale le-am citit de mai multe ori și până la ora actuală niciun alt autor nu a reușit să mă facă să trăiesc un roman așa cum a făcut-o în repetate rânduri Haruki Murakami. Din păcate însă, în capul listei cu cărți pe carea le-am început, dar nu le-am terminat încă, se află tocmai 1984 considerat de mulți critici literari apogeul creației lui Murakami.

Deși mulți consideră stilul lui Murakami unul dificil, pentru mine faptul că în romanele sale ficțiunea și realitatea se întâlnesc în aceleași câmp temporal și de cele mai multe ori se confundă între ele, este tocmai motivul pentru care ador acest autor. Și cu toate că 1984 este tocmai un astfel de ghem de povești, de când am intrat în posesia romanului acum șase ani și până acum, nu am reușit să citesc mai mult de 100 de pagini.

Ca majoritatea romanelor lui Murakami, și acțiunea din 1984 se petrece în Tokyo. Coborând pe scara de urgență a unei autostrăzi aglomerate, Aomame, o tânără criminală se pregătește să ucidă un om. În altă parte a metropolei, exact în același timp, Tengo, un profesor de matematică, acceptă să rescrie o nuvelă a unei fete dislexice. Fără să știe însă, cei doi au o mulțime de lucruri în comun și mai mult decât atât, ei chiar se caută unul pe celălalt.

Cartea 1984 pare definiția romanelor care-mi plac. Și totuși, de ce n-o dau mai repede gata în loc să mă apuc de ea în fiecare an? Simplu! O am într-o ediție mastodont cu coperți groase și litere pentru (aproape) nevăzători. Cu alte cuvinte, este uriașă și nu-mi încape în geantă ca s-o citesc în tramvai – singurul loc unde mă pun la punct cu lectura.

Eco Umberto: Cimitirul din Praga

După ce am citit Numele Trandafirului de Eco Umberto am dat fuga și mi-am luat Cimitirul din Praga. Dar cu acesta nu am reușit să mă distrez prea mult timp.

Pe scurt, acțiunea romanului se întâmplă cândva în secolul XIX și povestește viața unui anume Simonini. Acesta este un schizofrenic care se poate “mândri” cu un car de crime și nelegiuri comise la viața sa. În plus, lucrând ca notar și fiind un escroc de primă clasă, el se pricepe de minune la măsluit acte și la înșelătorii. Și pe lângă toate acestea, este un as în arta de a urî.

Simonini urăște cu pasiune italienii; Îi disprețuiește pe francezi; Iar de evrei și femei nici nu vrea să audă. Este scârbit de tot ceea ce nu cunoaște. Iar dorința de a lua contact cu aproapele îi lipsește cu desăvârșire. Pe deasupra, este un gluton desăvârșit gătind cu dibăcie preparate a căror simplă lectură îți lasă gura apă. Și ca totul să fie mai incitant, schizofrenic fiind, are momente în care uită cine este cu adevărat și povestește cu glasul abatelui Dalla Piccola sau al unui autor necunoscut.

Acum, scriind acest rezumat, stau și mă întreb:

De ce totuși nu am terminat încă Cimitirul din Praga?

Pentru mine, ca temă și personaje, acest roman are toate șansele să devină unul din cele preferate. Dar scormonind mai bine în rămășițele memoriei, mi-am amintit că de-a lungul acestui fir narativ, aparent ușor de digerat, se amestecă și o mulțime de date și referințe istorice a căror lectură mă bagă complet în ceață și mă descurajează să reiau romanul.

Dan Brown: Simbolul Pierdut

Să vedem ce am citit și mi-a plăcut de Dan Brown… Fortăreața Digitală este prima și am savurat-o din scoarță în scoarță; Inferno a fost mai mult ca perfect; Codul lui Da Vinci vreau să-l reiau; Și a mai rămas Simbolul Pierdut unde m-am împotmolit cu lectura puțin după prima sută de pagini.

Cartea începe cu ceremonialul masonic prin care trebuie să treacă un inițiat de doar 34 de ani pentru a fi acceptat în cel mai înalt cerc al masoneriei. Dintr-un craniu ca un bol, el bea vin roșu ca sângele sub privirile confraților săi și se gândește la cât de important este să știi cum să mori și cât de neînsemnate sunt titlurile lumești ale celor ce se află la momentul respectiv cu el în cameră.

La puțin timp după această scenă, îl avem pe Robert Langdon, strălucitul profesor de la Harvard într-o limuzină îndreptându-se către Capitoliul din Washington. Din cauza unui telefon primit în dimineața aceleiași zile, el este profund îngrijorat pentru starea lui Peter Solomon, mentor, mason și figură paternă în ochii lui Robert, pe care acum nu reușește să-l localizeze. Dar teama lui Robert se dovedește a fi fondată.

Doar câteva ore mai târziu, intrând în Capitoliu, chiar într-una din enormele săli ale acestuia, Robert găsește prinsă pe un piedestal mâna prietenului cu degetele strânse în așa fel încât să pară ca o invitație antică.

Tipic Brown? 1001%. Și totuși… De ce nu am terminat această carte?

Față de primele trei citite, acțiunea se petrece într-un mod lent. Foarte lent. Și deși am petrecut câteva ore bune cu lectura acestei cărți, Robert încă se află în Capitoliu; de Peter nu știe nimeni nimic; iar noul inițiat în masonerie nu a înfăptuit nicio acțiune demnă de luat în seamă.

Bram Stocker: Dracula

Am cumpărat în mai romanul Dracula. M-am apucat de el și mergea chiar bine când… am câștigat un premiu de 400 de lei în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest și mi-am luat 15 titluri noi care mi-au dat peste cap lectura romanului lui Bram Stocker.

Dracula m-a cucerit de la primele pagini. Are descriere. Are dialog. Are acțiune. Și cel mai important, are și un dram de umor. Peisajele din România sunt descrise foarte pitoresc. Deși Bram Stocker nu a vizitat vreodată frumoasa noastră țară, natura și relieful României din roman mi-au trezit nostalgia. Iar castelul contelui Dracula mă face să văd cu ochi mai romantici Branul.

În viziunea lui Bram Stocker populația României de la vremea aceea este o amestecătură de nații, iar pe noi, româncele, ne vede ca niște femei frumoase, privite de departe :)))))

Când am abandonat lectura, contele Dracula tocmai se transforma în liliac târându-se noaptea pe pereții exteriori ai castelului, iar Jonathan Harker, avocatul britanic întemnițat de propria gazdă avea vise cu vampiroaice.

Stieg Larsson Fata care s-a jucat cu focul

Continuând acțiunea din Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul este al doilea roman din triologia Millennium de Stieg Larson.

Pe cât de tragică, pe atât de fascinantă, povestea acestei serii a uimit o lume întreagă. În 2004 la puțin timp după ce a predat editorului său manuscrisul celor trei romane, la vârsta de doar 50 de ani autorul și-a pierdut viața în urma unor afecțiuni cardiace. Astfel, dacă Stieg Larsson ar fi întârziat predarea lucrării, aceasta probabil nu ar mai fi văzut lumina tiparului, iar omenirea ar fi fost mai săracă cu una din cele mai spectaculoase serii thriller apărute vreodată. De asemenea, în țările nordice nu ar mai fi existat o carte care să genereze atâta interes și să ajungă în topul celor mai bine vândute cărți din istoria locală, imediat după biblie.

Un roman fără de care literatura nu ar mai fi fost la fel

Acțiunea romanului se concentrează pe cele două personaje principale: hackerița Lisbeth Salander și jurnalistul Mikael Blomkvist. Proaspăt întoarsă în Suedia dintr-o vacanță în insulele Caraibe și pentru prima dată în viață complet independentă financiar, Lisbeth realizează că este complet singură. Pentru Mikael însă, lucrurile de abia acum încep să devină incitante. El tocmai a dat peste o pistă care l-ar putea duce la o rețea de prostituție. Subiectul este extrem de fierbinte și abordarea lui presupune nu doar zgândărirea mafiei la nivel local, ci și în mare parte din Europa de Est.

Crimă, bănuieli, presupuneri ale poliției care se îndreaptă către Salander și tânăra geniu care dorește odată pentru totdeauna să-și spele trecutul.

Fata care s-a jucat cu focul este un roman care promite multă acțiune și cote maxime de adrenalină.

Dacă la Murakami motivul abandonului a fost volumul cărții, la Stieg Larsson dau vina pe faptul că n-o am deloc în format fizic. Prima carte din serie am împrumutat-o de la o prietenă. Iar pe a doua, citind-o pe jumătate în format pdf nu m-am îndurat s-o mai cumpăr. De aceea, în cele din urmă, cred că printez restul cărții și o citesc așa :)))

Tu ai vreo carte pe care te-ai apucat s-o citești și deși îți făcea plăcere, ai abandonat-o? Care este aceea? Crezi că o vei relua vreodată? Mi-ar plăcea mult să știu care sunt pentru tine cărțile pe care le-ai început, dar nu le-ai terminat încă. De asemenea, să-mi spui te rog dacă ai vreun secret care te motivează.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut Cărți pe care le-am început, dar nu le-am terminat încă, te invit să citești rubrica books de la pickandkeep:

・Books