Paulo Coehlo: Veronika se hotărăște să moară

Un drum București – Cluj Napoca mi-a trebuit ca s-a citesc Veronika se hotărăște să moară. Am dat-o gata dintr-o singură suflare și dintr-un motiv foarte intim și personal lectura ei mi-a lăsat un zâmbet amar pe buze și câteva lacrimi cărora le-am permis să se usuce pe obraji.

Prin furtuna de trăiri sufletești și repetate schimbări radicale de atitudine, Paulo Coehlo descrie în romanul său o săptămână din viața unei tinere după o tentativă eșuată de sinucidere și procesul prin care acest suflet aparent condamnat rătăcirii și uitării își găsește un nou raison d’etre și odată cu el alinarea sufletească.

Am citit fiecare cuvânt al acestei cărți, negru pe alb cu un ghimpe în inimă și simțind o oarecare greutate în respirație gândindu-mă cum ar fi fost dacă o persoană care a însemnat enorm pentru mine ar fi dat greș la fel de glorios ca Veronika și ar mai fi poposit măcar pentru o vreme pe acest pământ.

Cei care își iau rămas bun de tineri rămân veșnic tineri. Cam așa spunea Murakami în Pădurea Norvegiană și nu pot să nu-i dau dreptate, dar totuși…

În afară de faptul că nu le dai ocazia celor dragi să te vadă bătrân și suferind, ce se alege de restul existenței tale? Cum rămâne cu partea netrăită care ar fi putut să devină cea mai grozavă viață avută de cineva vreodată? De ce să renunți la frumusețea unei inimi care bate și-și dorește și a unei minți care visează și nădăjduiește? Cum rămâne cu toată bucuria și tristețea de care ai fi putut avea parte? Dar cu cei de care egoist te desparți fără să-i întrebi dacă mai au nevoie să le fii prin preajmă? Și toate inimile pe care le zdrobești… Dar cei care se hotărăsc să se sinucidă nu cred că judecă așa.

Veronika lui Coelho s-a hotărât să moară din cauza monotoniei. Rutina în viziunea lui Coehlo este principala cauză pentru care cineva și-ar putea dori să-și curme viața. Ea ucide spiritul și împăienjenește privirea ca să nu mai poți visa la viitor.

Așa și Veronika, ajungând la concluzia că nu există continuare, înghite un pumn de pastile și se culcă. Dar cineva cu putere de decizie mai presus decât înțelegerea umană hotărăște că nu-i încă vremea ca ceasul tinerei fete să bată ora morții și în loc să-i încununeze alegerea cu odihna chinuitoare dintre patru scânduri, o trezește din somnul său indus, într-un pat de spital de nebuni.

Nu poți stabili exact durata propriei vieți

Dacă ar fi murit după supradoza de pastile, Veronika ar fi trăit exact cât și-a dorit. Dar cum impresia că ai control total asupra propriei vieți e doar o amăgire, ea se trezește din nou la viață ca să afle ironia faptului că va muri nu când a vrut ea, ci câteva zile mai târziu. Medicii îi spun că pilule înghițite nu au reușit să o răpună, dar i-au vătămat ireversibil inima.

Într-o stare de semiconștiență Veronika petrece primele zile din infimul rest al vieții sale pe patul de spital. Când își revine însă, printre nebuni și asistente care îi umplu venele cu sedative, redescoperă bucuria de a trăi, numărând pe degetele de la o mână zilele rămase.

Și uite așa, Veronika are parte de apreciere fără margini; Plăcere fără limite; O masă cum nu și-a imaginat vreodată; Și o noapte pe care, nici dacă ar fi trăit până la 100 de ani, nu ar fi putut să o uite vreodată.

Când știi că nu mai ai mult, totul începe să devină important

Experimentând o mulțime de lucruri pe care altfel nu și le-ar fi îngăduit, Veronika se reîndrăgostește de viață. Realizează că până în prezent se cunoscuse doar parțial și își dă seama că s-ar putea împăca bine cu celelalte Veronici dinlăuntrul ei. Și astfel, ea își dorește din nou să trăiască.

Pe Veronika aș mai citi-o o dată

Am citit și cărți ale lui Coehlo care nu m-au dat pe spate, dar deznodământul acesteia mi s-a părut promițător. Dacă aceasta ar fi fost prima carte de Coehlo citită, lectura ei cu siguranță m-ar fi îndemnat să încerc și altele.

Veronika se hotărăște să moară, la fel ca Diavolul şi domnişoara Prym descriu apogeul naturii umane. În decurs de doar câteva zile, eroinele acestor două romane trec prin sute de schimbări sufleteşti. De la deznădejde, la extaz; De la disperare, la pace fizică şi psihică, ambele pornind de la plictiseală. Şi pentru ca cititorul să vrea mai mult, acțiunea fiecăreia din cele două povestiri se încheie într-un mod greu de anticipat.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep:

Books



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *