・Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Cum este dragostea în nuvelele japoneze? Profundă, dar secretă; Un fenomen rar, dar mai presus decât viața, moartea și valurile.

Yasushi Inoue: Dragostea, moartea și valurile

Nu îmi amintesc bine când am cumpărat cărticica Dragostea, moartea și valurile de Yasushi Inoue. Dar sigur a fost cândva în primii ani de liceu când mă îndrăgostisem de tot ce era japonez. Cumpărând-o la reducere dintr-o librărie Humanitas, am citit-o în doar câteva ore. Și apoi, am visat cu ochii deschiși la ziua când voi avea destul încât să-mi permit oricâte cărți pot să citesc.

De aceea și acum când mă uit la biblioteca mamei, mă apucă un dor nesfârșit și o nostalgie fără margini când mă gândesc că erau vremuri când încă se găseau prea puține cărți de scriitori japonezi și oricum nici așa nu aveam destui bani să le citesc pe toate. Dar nu era rău. Ci faptul că nu obțineam pe loc ce îmi doream m-a făcut să învăț ce înseamnă răbdarea și cum să le prețuiesc mai mult pe fiecare dintre ele.




Trei povești de dragoste tipic japoneze

Dragostea, moartea și valurile este o culegere de trei povești de dragoste ce împărtășesc același splendid cadru japonez:

  • Aniversarea căsătoriei;
  • Grădina de piatră;
  • Dragostea, moartea și valurile.

Aniversarea căsătoriei

Trecând un timp de la moartea soției, un bărbat încă tânăr rememorează singura excursie alături de partenera sa de viață. În viața de cuplu au trăit într-o sărăcie lucie și singurul lucru care i-a ținut pe linia de plutire a fost zgârcenia – trăsătura comună de caracter pe care o împărtășeau.

Bărbatul nu și-o amintește pe fosta soție ca pe o femeie frumoasă. Iar unul din puținele lucruri pentru care aceasta ieșea în evidență era cumpătarea dusă la extrem. Și tot pentru cumpătarea ei era criticată și batjocorită de toți cei din jur. Nu are însă prea multe alte amintiri deoarece lipsurile nu le-au permis să-și construiască o istorie a lor, cu o singură excepție.

Viața le-a oferit o unică șansă și astfel, câștigând datorită unui depozit la bancă o sumă modestă de bani, cei doi au pleacă într-o scurtă excurise împreună. Însă chiar și această escapadă are loc sub semnul zgârceniei și rememorând experiența, bărbatul văduv are parte de o revelație.




Grădina de piatră

Un bărbat înstărit proaspăt căsătorit cu o femeie tânără, de o frumusețe rară, vizitează Kyoto în luna lor de miere. Înainte de întoarcerea acasă, în ultima zi a șederii în fosta capitală, el se hotărăște să-și ducă mireasa la Ryoan-ji, un templu renumit pentru superba sa grădină de piatră, care i-a marcat anii tinereții cu o dramă în dragoste.

Ajunși la templu el rememorează fiecare clipă din copilăria sa de mult apusă. Iar la final se hotărăște să lase în urmă trecutul și să se concentreze pe viitor. Dar așa cum mulți ani înainte de căsătorie l-a schimbat pe el grădina de piatră când era tânăr, la fel își lasă amprenta și asupra sufletului gingașei mirese.


Dragostea, moartea și valurile

Reușind să piardă o bună parte din imensa avere moștenită din familie, un tânăr se hotărăște să se sinucidă deoarece orice întreprinde pare să fie sortit eșecului. Dar nedorind să cauzeze neplăceri, își alege să-și ia rămas bun de la lume într-un loc unde valurile se izbesc cu putere de stâncile de la țărm, iar trupul i-ar fi purtat de ocean astfel încât să nu lase nimic în urma sa.

Ca ultimă dorință, tânărul nu-și dorește decât să termine un roman pe care nu a avut niciodată timp să-l citească și apoi să-și ia adio abandonându-se valurilor. Dar o apariție neobișnuită la hotelul unde își petrece ultimele zile îl face să-și amâne planurile.




Un alt fel de povești de dragoste

Când iubesc, japonezii sunt altfel. Nici mai buni, nici mai răi. Ci altfel decât occidentalii. Un lucru e clar, nu poți generaliza. Dar în majoritatea poveștilor de dragoste din literatura clasică japoneză atât femeile cât și bărbații mai întâi gândesc, apoi fac și abia la sfârșit vorbesc. Un ciclu cu totul și cu totul nou pentru concepția occidentală.

Pe mine m-a fermecat întotdeauna subiectul dragostei în romanele japoneze și deși nu știu dacă aș putea să stau lângă un barbat care să nu-mi spună mereu că mă iubește, cel puțin ca povești, idilele japoneze mi se par pur și simplu încântătoare.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Dragostea, moartea și valurile te invit pe blogul nostru:

Blog pickandkeep



・Paulo Coehlo: Unsprezece minute

Paulo Coehlo: Unsprezece minute

Am zis că o las mai moale cu lectura și recenziile romanelor lui Coehlo, dar văd că nu mă las până nu le discut pe toate cu tine. Unsprezece minuite este ultima carte pe care am citit-o de acest autor, iar dacă tot a fost îndeajuns de captivantă încât să mă convingă să o termin, am zis că-și merită o pagină și pe pickandkeep.

Paulo Coehlo: Unsprezece minute

Și poveștile prostituatelor încep tot cu a fost odată ca niciodată

A fost odată ca niciodată o frumoasă prostituată pe nume Maria. De ce tocmai Maria, cel mai pur nume de femeie din câte există? Pe de-o parte pentru că Paulo Coehlo adoră antitezele și pe de altă parte pentru că există și prostituate cu suflet inocent. Maria lui Coelho este una dintre ele.



Maria este foarte tânără. Și ca orice tânără pornește în viață cu dezamăgiri din copilărie și cu memoria băiatului iubit cu care ar fi putut mai mult decât un simplu regret dacă ar fi reacționat la timpul potrivit. Ea nu este total lipsită de interes față de sex, dar puținele experiențe pe care le-a avut, nu i-au trezit simțurile. Cu toate acestea, ea visează ca toate celălalte femei la un viitor fericit constând dintr-un soț iubitor, dragoste, familie, bani destui și copii. Sună cunoscut? Din această descriere Maria ar fi putut fi oricine, poate chiar și tu când erai de vârsta ei. Dar cum de a ajuns Maria, o fată simplă pe care o poți confunda cu oricine, dintr-un sat brazilian prea puțin semnificativ ca să-l numim pe nume, prostituată în Geneva?

Nimeni nu își propune să ajungă prostituată. Nici măcar Maria. Prostituată devii atunci când nu mai reușești să vezi celălate alternative ale vieții sau când consideri că o astfel de muncă fizică e mai ușoară ca orice altă activitate intelectuală. La fel i s-a întâmplat și Mariei. Ajunsă în Geneva cu promisiuni deșarte că va ajunge vedetă și va câștiga mai mult decât poate cheltui, Maria începe să-și vândă trupul.

Durere vs dragoste

Chiar și ca profesionistă în noua sa meserie, Maria tot nu reușește să guste plăcerea de a fi cu un bărbat. Dar lucrurile iau o întorsătură drastică și se trezește la intersecția dintre două drumuri în momentul în care reușește să aibă doi clienți speciali:




・Terence e înalt, frumos, bogat și calculat și o învață pe Maria să găsească plăcere în durere.

・Ralf Hart e artist, visător, a trecut prin multe, dar încă speră să găsească plăcerea în dragoste.

Dar chiar și cu variantele de mai sus, Maria știe ce își dorește de la viață. Ea vizualizează propria fermă în Brazilia. La felul cum va fi primită acasă când se va întoarce. La mulțumirea părinților pentru realizările ei. La o viață încununată de muncă, prosperitate, un soț, familie și copii.

Maria e realistă și știe că Geneva nu e decât o mică parte din existența sa și mai devreme sau mai târziu, toată visarea va lua sfârșit și se va trezi în Brazilia, la adevărata realitate. Cu Terence i-ar plăcea să exploreze mai mult noua sursă de plăcere. Iar pe Ralf Hart ar vrea să-l iubească. Însă realizează că toate acestea nu sunt cu putință și în final alege ce crede că e mai bine.



Un roman despre bărbați ca femei și femei ca bărbați

Dacă îți place stilul lui Coelho, vei iubi acest roman! Un romantic incurabil, el își determină personajele și în această carte să caute adevărata dragoste, filozofând pe această temă. Până la urmă ce e dragostea? Ce e durerea? Ce e sexul? Și ce durează fix unsprezece minute?

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep:

Books



・Paulo Coehlo: Alchimistul

Paulo Coehlo: Alchimistul

De cePaulo Coelhoapare atât de des pe acest site? Simplu! Pentru că romanele sale reprezintă o lectură ușoară; O cufundare într-o poveste cu tâlc din care afli mai mult despre tine decât despre personajele din carte. Aceasta este impresia cu care rămân de fiecare dată când termin o carte a sa. Și lucrurile nu au stat altfel nici la recitirea romanului Alchimistul.

Am citit de mult romanul. De ziua unei prietene când am rămas la ea și neputând dormi am făcut o noapte albă. Este o carte scurtă și citind-o pe diagonală, am terminat-o în doar câteva ore. Dar acum, mai bine de zece ani de la lectură, nu-mi aminteam nimic. Așa că am împrumutat-o din nou.



Trebuie să-i citești și prefața ca s-o înțelegi, mi-a spus persoana de la care am primit-o de această dată. Și după lectură, i-am dat dreptate.

Legenda personală și dilema tuturor tinerilor

Santiago, un tânăr cu furnici în tălpi, se face cioban și cutreieră neobosit câmpiile Andaluziei. El are multe oi care se încred în el și care îl urmează oriunde s-ar duce și o carte groasă pe post de pernă și companion. Dar în același timp, el visează la o frumoasă fată dintr-un oraș unde își vinde lâna oilor, și se întreabă dacă ea la rândul său îi împărtășește sentimentele. Cu alte cuvinte, ca orice băiat de vârsta lui, sufletul i se împarte între dorința de a vedea locuri noi și nevoia firească de a se stabili și a avea pe cineva alături. Dar viața i se schimbă și concentrarea i se mută de la problemele de zi cu zi la țeluri mai înalte când merge să întebe o țigancă ghicitoare despre semnificația unui vis care i se repetă.



În visul său, Santiago vede o comoară ascunsă undeva în mijlocul deșertului egiptean, lângă piramide. Și așa cum află de la țingancă, după ce îi promite acesteia a zecea parte din comoară, singurul mod de a-și trăi legenda personală și a-și găsi liniștea sufletească este de a porni în căutarea ei. Sceptic la început și măcinat de îndoieli, Satiago se hotărăște să ignore spusele ghicitoarei. Dar sufletul i se cutremură din nou și decide în sfârșit că trebuie să obțină ceea ce i se arătase în vis, după ce întâlnește un bătrân care îi cere în schimbul dezlegării visului a zecea parte din oi.

Împlinirea viselor cere sacrificii

Santiago se desparte cu greu de oile sale, dar împins de curiozitate acceptă. El oferă bătrânului o parte din turmă și primește în schimbul ei pe Urim și Turim – două pietre semiprețioase, de culori diferite, care consituie singura formă de ghicire îngăduită de Dumnezeu.Apoi, pentru a obține banii necesari călătoriei în Eigipt, el vinde restul turmei și pleacă în aventura vieții sale. Pe drum întâlnește o mulțime de oameni buni și răi. Ei îl ajută, îl fură sau îl supun la încercări pe viață și pe moarte. Iar în același timp, îl împing mai aproape de îndeplinirea idealului său.

Alchimistul în literatura universală

Cu toate că acest roman a stat în vârful topului celor mai bie vândute cărți în mai mult de 74 de țări, la lansarea sa nu s-a bucurat de forte multă apreciere.

Ca temă, Alchimistul reia ideea obsesivă pe care Paulo Cohelo o expune în romanele sale. Dacă îți dorești ceva cu adevărat, tot universul îți devine complice, iar cine se amestecă în legenda personală a altuia, niciodată n-o va descoperi pe a lui; Semne ți se arată pretutindeni, dar trebuie să fii atent la ele; Iar inima se preferă a fi ascultată pentru că are mereu dreptate.



Editura care publică primele 900 de exemplare consideră cartea un eșec. Dar chiar și așa, ambițiosul scriitor nu se lasă și după ce petrece 40 de zile în deșertul Mojave își testează din nou soarta. Și astfel, ajunge astăzi, peste 28 de ani de la apariția romanului Alchimistul, cel mai tradus scriitor în viață.

Să-și fi scris Coelho povestea înainte să o fi trăit?

Aflând de acest obstacolul peste care a trebui să treacă Paulo Coelho pentru a-și face cunoscută lucrarea, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva cartea reprezintă tocmai o premoniție a propriului viitor. Sunt atât de multe asemănări între pățaniile tânărului și legenda personală a scriitorului că nu poți da vina doar pe coincidențe. Iată ce au în comun cei doi:



SANTIAGO Paulo Coehlo
băiatului i se arată în vis o comoară autorul visează la succesul unei cărți subapreciate
tâlharii și războinicii editura care taie orice avânt
călătoria în deșertul Egiptului călătoria în deșertul Mojave
aflarea comorii în cel mai evident loc cunoașterea succesului în locuri nebănuite și totuși atât de familiare

…Deci? Să fie oare adevărat că toate poveștile universului sunt scrise de aceeași mână?

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep:

Books



・Paulo Coehlo: Veronika se hotărăște să moară

Un drum București – Cluj Napoca mi-a trebuit ca s-a citesc Veronika se hotărăște să moară. Am dat-o gata dintr-o singură suflare și dintr-un motiv foarte intim și personal lectura ei mi-a lăsat un zâmbet amar pe buze și câteva lacrimi cărora le-am permis să se usuce pe obraji.

Prin furtuna de trăiri sufletești și repetate schimbări radicale de atitudine, Paulo Coehlo descrie în romanul său o săptămână din viața unei tinere după o tentativă eșuată de sinucidere și procesul prin care acest suflet aparent condamnat rătăcirii și uitării își găsește un nou raison d’etre și odată cu el alinarea sufletească.

Am citit fiecare cuvânt al acestei cărți, negru pe alb cu un ghimpe în inimă și simțind o oarecare greutate în respirație gândindu-mă cum ar fi fost dacă o persoană care a însemnat enorm pentru mine ar fi dat greș la fel de glorios ca Veronika și ar mai fi poposit măcar pentru o vreme pe acest pământ.

Cei care își iau rămas bun de tineri rămân veșnic tineri. Cam așa spunea Murakami în Pădurea Norvegiană și nu pot să nu-i dau dreptate, dar totuși…

În afară de faptul că nu le dai ocazia celor dragi să te vadă bătrân și suferind, ce se alege de restul existenței tale? Cum rămâne cu partea netrăită care ar fi putut să devină cea mai grozavă viață avută de cineva vreodată? De ce să renunți la frumusețea unei inimi care bate și-și dorește și a unei minți care visează și nădăjduiește? Cum rămâne cu toată bucuria și tristețea de care ai fi putut avea parte? Dar cu cei de care egoist te desparți fără să-i întrebi dacă mai au nevoie să le fii prin preajmă? Și toate inimile pe care le zdrobești… Dar cei care se hotărăsc să se sinucidă nu cred că judecă așa.

Veronika lui Coelho s-a hotărât să moară din cauza monotoniei. Rutina în viziunea lui Coehlo este principala cauză pentru care cineva și-ar putea dori să-și curme viața. Ea ucide spiritul și împăienjenește privirea ca să nu mai poți visa la viitor.

Așa și Veronika, ajungând la concluzia că nu există continuare, înghite un pumn de pastile și se culcă. Dar cineva cu putere de decizie mai presus decât înțelegerea umană hotărăște că nu-i încă vremea ca ceasul tinerei fete să bată ora morții și în loc să-i încununeze alegerea cu odihna chinuitoare dintre patru scânduri, o trezește din somnul său indus, într-un pat de spital de nebuni.

Nu poți stabili exact durata propriei vieți

Dacă ar fi murit după supradoza de pastile, Veronika ar fi trăit exact cât și-a dorit. Dar cum impresia că ai control total asupra propriei vieți e doar o amăgire, ea se trezește din nou la viață ca să afle ironia faptului că va muri nu când a vrut ea, ci câteva zile mai târziu. Medicii îi spun că pilule înghițite nu au reușit să o răpună, dar i-au vătămat ireversibil inima.

Într-o stare de semiconștiență Veronika petrece primele zile din infimul rest al vieții sale pe patul de spital. Când își revine însă, printre nebuni și asistente care îi umplu venele cu sedative, redescoperă bucuria de a trăi, numărând pe degetele de la o mână zilele rămase.

Și uite așa, Veronika are parte de apreciere fără margini; Plăcere fără limite; O masă cum nu și-a imaginat vreodată; Și o noapte pe care, nici dacă ar fi trăit până la 100 de ani, nu ar fi putut să o uite vreodată.

Când știi că nu mai ai mult, totul începe să devină important

Experimentând o mulțime de lucruri pe care altfel nu și le-ar fi îngăduit, Veronika se reîndrăgostește de viață. Realizează că până în prezent se cunoscuse doar parțial și își dă seama că s-ar putea împăca bine cu celelalte Veronici dinlăuntrul ei. Și astfel, ea își dorește din nou să trăiască.

Pe Veronika aș mai citi-o o dată

Am citit și cărți ale lui Coehlo care nu m-au dat pe spate, dar deznodământul acesteia mi s-a părut promițător. Dacă aceasta ar fi fost prima carte de Coehlo citită, lectura ei cu siguranță m-ar fi îndemnat să încerc și altele.

Veronika se hotărăște să moară, la fel ca Diavolul şi domnişoara Prym descriu apogeul naturii umane. În decurs de doar câteva zile, eroinele acestor două romane trec prin sute de schimbări sufleteşti. De la deznădejde, la extaz; De la disperare, la pace fizică şi psihică, ambele pornind de la plictiseală. Şi pentru ca cititorul să vrea mai mult, acțiunea fiecăreia din cele două povestiri se încheie într-un mod greu de anticipat.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut această recenzie te invit să descoperi rubrica Books de la pickandkeep:

Books



・Paulo Coelho: Diavolul și domnișoara Prym

Am ajuns acasă de la serviciu, m-am îndopat cu trei ciocolățele, m-am învârtit prin sufragerie, am desfăcut un pachet cu cărți proaspăt primite și mi-am așteptat soțul să pună masa. Nu știu cum e în familia ta, dar la noi masa este un ritual aparte: dacă el a gătit, el așează vesela și tacâmurile; iar dacă eu am gătit, eu sunt responsabilă. După masă am spălat farfuriile – îndatorire ce îmi revine întotdeauna mie – și apoi m-am așezat în fața calculatorului. Nu m-am simțit eu săptămânile trecute și nu prea am avut chef de muzică sau răbdare de citit. Dar astăzi, mi s-a făcut poftă de melodii nostalgice și cărți care îți merg la inimă fără să-ți storci mintea gândindu-te la adevăratele intenții ale autorului. Așa că am dat drumul la playlist-ul preferat și m-am pus pe comentatDiavolul și domnișoara Prym, un roman care exprimă multe în vorbe puține.

Paulo Coelho: Diavolul și domnișoara Prym

DIAVOLUL ȘI DOMNIȘOARA PRYM

  • An apariție: 2000
  • Categorie: Literatură universală
  • Editura: Humanitas
  • Nr. pagini: 184



În locuri unde timpul stă pe loc…

Dacă ai fi o pasăre în zbor, ai vedea îndepărtatul sat Viscos ca o oază de liniște unde un orășean obosit de agitația urbană ar putea poposi pentru o vreme ca să împrumute din pacea locuitorilor și să se regăsească pe sine. Dacă însă te-ai abate din zborul tău și te-ai coborî la nivelul solului, ți-ai da seama că în pieptul fiecărui sătean trudit de muncă, bate o inimă roasă de lăcomie și cu la fel de multe griji ca a oricărui oligarh, star de cinema sau conducător al lumii.

Modest ca suprafață, cu o singură biserică, o uliță, case bătrânești și un hotel, Viscosul este adăpostul a zeci de suflete cocârjate de vreme, părăsite de odrasle și nealinate de râsete de copii, care cu îndârjire îmbracă haina de gospodari cinstiți și mulțumiți cu condiția lor.

Dar diavolul ademenește chiar și pe cei mai buni dintre noi…

Vreme îndelungată nimic nu se schimbase în Viscos și nimic nu părea că s-ar putea schimba vreodată până când, într-o zi, un străin se abate în sat însoțit de diavol.

Sunt oamenii, în esență buni, sau răi?

Este întrebarea care îl chinuie pe nou venit și pentru care caută răspuns în bătrânul Viscos. Dacă oamenii ar fi buni, înseamnă că pe unii dintre ei nu i-ai putea determina să facă rău pentru nimic în lume. Dar dacă sunt răi, crimele și catastrofele sunt doar o chestiune de timp. Așa gândea străinul, iar ca să afle răspunsul, alege ca unealtă a experimentului său pe domnișoara Prym – cea mai tânără, frumoasă, invidiată și totodată singuratică locuitoare din Viscos.




Atrași unul de celălalt din motive pe care le ascund inițial de adversar, străinul și domnișoara Prym se ademenesc și seduc reciproc pentru a-și îndeplini scopurile ascunse.

Tânăra fată, vede în noul venit o portiță de scăpare din condiția sa. Iar străinul, vede în domnișoara Prym cheia enigmei ce-l macină.

Cât de departe este prea de parte?

Pentru a afla răspunsul la întrebarea sa cu privire la condiția umană, străinul întovărășit de diavol îi arată domnișoarei Prym unsprezece lingouri de aur pe care le va folosi ca recompensă și momeală în următoarea provocare:

Ascunzând unul din lingouri într-un loc cunoscut de fată, iar pe restul într-un loc secret, îi spune următorul scenariu cu trei variante posibile:

1. Dacă în următoarele șapte zile cât el va locui în sat, va avea loc o crimă, atunci va dărui întreaga comoară comunității. Dar acest lucru îi va demonstra că sufletul tuturor oamenilor este rău;

2. Dacă de-a lungul șederii sale nu se va întâmpla nimic, el se va întoarce de unde a venit cu comoara intactă. Iar acest lucru i-ar arăta că oamenii sunt buni;

3. Dacă pe de altă parte, crima nu va avea loc, dar domnișoara Prym va fura lingoul a cărei ascunzătoare o știe, nu va putea trage o concluzie.




Și cu acest scenariu în minte, străinul o provoacă pe domnișoara Prym să joace rolul mesagerei și să spună tuturor despre pariul făcut, amenințând-o că refuzul provocării ar putea avea consecințe nefaste și anume transmiterea mesajului de către el însuși și învinuirea tinerei de complicitate.

În lupta binelui cu răul câștigător iese…

În continuare acțiunea romanului se intensifică. Diavolul și domnișoara Prym își demonstrează pe rând puterile și ne determină până în ultimul moment să căutăm fărâma de bine ascusă în inima omului.

Atât în sufletul domnișoarei Prym, cât și în cel al locuitorilor Viscosului, urmează o bătălie între viață și moarte, sau mai bine zis, virtute și păcat, din care pare că teafăr și nevătămat nu poate scăpa decât cel neîntinat.

Sunt banii și lucrurile lumești mai presus decât darul vieții? Sau aurul cântărește mai greu decât un suflet invizibil și imposibil de atins? Acesta este testul imaginat de Paulo Coelho în Diavolul și domnișoara Prym și aceasta este întrebarea pe care cred că și-a pus-o la final oricare din cititorii cărții.

IOANA ISHIKAWA – CONSTANTIN

❋ Dacă ți-a plăcut articolul Diavolul și domnișoara Prym,te invit pe blogul nostru:
Blog pickandkeep